Revoltele nord-africane împotriva regimurilor dictatoriale încremenite au provocat, printre alte efecte, noi valuri de imigraţie în Europa. După unii politicieni occidentali, anume cei de dreapta, aceste noi aporturi – nesolicitate – de populaţie reprezintă o ameninţare nu doar la stabilitatea economiilor europene şi a locurilor de muncă, ci complică şi chestiunea păstrării în limitele legalităţii, facilitând crearea de reţele pentru acţiuni ilegale de durată (comerţul de „carne vie”, droguri ş.a.). Pentru alţii, precum Peter Vertessy – reprezentantul angajatorilor din sectorul privat -, prilejul este unul de dinamizare a economiilor, prin crearea de noi locuri de muncă şi contribuţia la creşterea economică.
Chestiunea, speculată intens de liderii şi de mişcările populiste, a stârnit iniţiativa rediscutării regulilor care configurează spaţiul Schengen. Cunoscut ca spaţiu al liberei circulaţii a oamenilor şi mărfurilor, acesta a fost configurat prin tratate clare, ce definesc în modul cel mai concret însuşi spaţiul european ca spaţiu al libertăţilor. Criza economică a ultimilor ani, ascensiunea la putere, în unele ţări europene, a partidelor de dreapta şi discursurile populiste ale anumitor lideri au creat însă un context favorabil repunerii în discuţie a convenţiei ce delimita aşa-numitul spaţiu Schengen, permiţând identificarea în teren a unor forţe acomodante la ideea restrângerii libertăţii circulaţiei sau măcar a prevederii unor excepţii de la regulile generale. De aceea, schimbările din nordul Africii şi dizlocările cele mai recente de populaţie, care au pus în marş spre Europa noi mulţimi avide de şansa la o viaţă mai bună, au părut să confere un motiv suplimentar de repunere pe tapet a chestiunii definirii spaţiului Schengen.
Chestiunea este spinoasă şi loveşte direct în inima proiectului european configurat în spiritul părinţilor fondatori ai EU. Dacă Europa nu rămâne un spaţiu al deschiderii şi interacţiunii transetnolingvistice şi culturale, devenind o citadelă inexpugnabilă, subminată de frică, nu cumva vor reînvia vechii zei – atât de prezenţi în trecutul continentului nostru – ai discordiei şi ai confruntărilor fratricide? Înnoirea populaţiei europene devine, de altfel, ea însăşi, tot mai mult, o chestiune centrală, ştiindu-se că populaţia comunitară îmbătrâneşte, statistic vorbind, din ce în ce mai mult.
Practic, prin toate aceste implicaţii, chestiunea Schengen se dovedeşte centrală pentru felul cum va arăta Europa pe mai departe, fiindcă opţiunea pentru un anume viitor sau altul va trebui făcută fără ipocrizie pentru o Europă a valorilor – indiferent cine vor fi purtătorii acestor valori – sau o Europă a prezervării actualei sale configuraţii într-o manieră cât mai închisă şi mai conservatoare, privilegiind trecutul şi nu viitorul.
În ce vom recunoaşte deci spiritul european? În crearea unei rezervaţii pentru bătrâni, păzită bine, cu eforturi din ce în ce mai mari, de străini? (Să remarcăm că astăzi Europa se păzeşte cu tot mai multă îngrijorare şi de nou- veniţii din interiorul graniţelor sale, după cum o vădeşte ezitarea deschiderii către România şi Bulgaria a accesului neîngrădit la facilităţile Schengen.) Sau într-o continuă înnoire, inclusiv genetică şi genealogică, în interiorul aceleiaşi comunităţi a pariului pe democraţie şi bună convieţuire?
Pentru români răspunsurile la aceste întrebări sunt de cea mai mare importanţă. Intrarea noastră în UE nu s-a dorit pătrunderea într-o rezervaţie inexpugnabil izolată de restul structurii suprastatale în care suntem de la 1 ianuarie 2007 încoace. Numărul, dinamismul şi creativitatea specifică şi capacitatea de efort constructiv pe care le aducem sunt, fără dubiu, mai mari şi mai importante decât neajunsurile sărăciei momentane, ale cazurilor particulare de deviere de la normele comportamentului legal şi acceptabil sau ale delincvenţei (fac diferenţa între ultimele două ipostazieri ale ieşirii din ordine pentru că mulţi români care nu au acte în regulă, muncesc pe brânci, în condiţii precare, în afara ţării, fără a fi, totuşi autorii unor acte antisociale).
Pentru a apăra ceea ce s-a câştigat deja şi a nu lăsa să se deterioreze şansele unui viitor comun, reprezentanţii României în Parlamentul European ar putea face mai mult, mai decis şi mai bine. Măcar, în felul acesta, pe lângă tot binele apărării unei Europe a deschiderilor, ar mai şterge ceva şi din pata lăsată recent pe obrazul nostru al tuturor de către unul dintre colegii lor.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
