După cum spuneam data trecută, lipsa unei mitologii politice fondatoare pentru Europa care să cimenteze procesul de unificare a continentului face ca solidaritatea politică să fie aproape imposibil de realizat în perioadă de criză. Mai departe, absenţa solidarităţii îngreunează conturarea unui leadership politic veritabil pentru Uniunea Europeană, fapt ce afectează negativ traversarea crizei economice şi ar putea pune bazele unei majore crize politice de sistem.
Însă modul în care parcurgem criza economică are şi o dimensiune domestică ce nu ţine de arhitectura politică a UE, ci de evoluţia relaţiilor de putere din interiorul democraţiilor liberale occidentale. Astfel, poate amănuntul cel mai important pe care l-a relevat actuala criză este cât de mult pătura clasei de mijloc a pierdut teren politic în faţa asaltului cercurilor finanţiste asupra guvernelor naţionale.
Mai întâi, să plecăm de la cauzele situaţiei actuale. Astfel, dereglementarea pieţelor financia-re în marile puteri economice ale lumii, care a provocat în fond întreaga criză, a scos din activi-tă-ţile economice ale clasei de mijloc sume fabuloase de bani. Această evoluţie însă nu este, aşa cum se sugerează adeseori, un imperativ dat de raţiunile de competiţie economică ale unui „sistem” capitalist impersonal. Dimpotrivă, dată fiind greutatea acestor puteri economice, dereglementarea la nivelul lor CONSTRUIEŞTE acel sistem economic în care operăm şi deci con-stituie un act voliţio-nal în spatele căruia se ascund oameni care iau anumite decizii. Aşadar, retorica unui sistem capitalist care ar necesita un anumit tip de acţiune politică este în bună măsură o mistificare a realităţii la care contribuie de multe ori şi ştiinţa. Prin urmare, această retorică trebuie respinsă. Pentru a vă da un exemplu, veţi găsi foarte mulţi specialişti de economie politică internaţională care vor adera din raţi-uni ideologice nemărturisite la unul din cele două mari modele existente de capitalism: economiile liberale de piaţă (de exemplu în SUA, Anglia) şi economiile coordonate de piaţă (de exemplu în Germania, Japonia). Există însă suficiente date care ne arată că performanţele economice în timp ale acestor două tipuri de organizare sunt sensibil egale!
În al doilea rând, în ceea ce priveşte traversarea crizei, observăm cum, prin acţiunea statelor de a ajuta băncile, pierderile au fost contabilizate în contul cetăţenilor şi deci cu precădere al clasei de mijloc. Aceasta în timp ce câştigurile aceloraşi bănci rămân, bineînţeles, private. Faimoasa situaţie a hazardului moral care se creează în acest fel face ca aceiaşi actori financiari să tindă spre acelaşi comportament imoral şi iresponsabil care a provocat iniţial criza financiară, contribuind astfel la apariţia ei ciclică. După cum se aude deja pe la colţuri, city-ul londonez, de pildă, dă semne de revenire la practicile nocive de dinaintea crizei.
O asemenea desfăşurare a lucrurilor ar pecetlui însă falimentul moral şi material al clasei de mijloc occidentale (şi de la noi). Aşa cum arată lucrurile la ora actuală, exact acest lucru pare să se şi întâmple, iar acest fapt va pune democraţiile liberale europene în faţa unor provocări politice fundamentale. Faimoasa societate civilă occidentală pe care încercăm să o construim la noi pare că a capotat în faţa evoluţiilor politice ale ultimelor decenii. În faţa unor lideri politici incapabili să intuiască miza timpurilor noas-tre, avem obligaţia morală de a inova în organizarea noastră politică. Clasa de mijloc va trebui să-şi găsească din nou vigoarea politică de altădată pentru a putea crea formulele prin care să preîntâmpine scenariul descris. Viitorul este deocamdată deschis.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
