Cateva zeci de carti preced in librariile franceze implinirea acestei date rotunde: douazeci de ani de la caderea Zidului berlinez. Unele au deja o circulatie internationala in mai multe limbi. Altele sunt croite pe tipicul unor colectii editate numai in Franta. E cazul cu interesanta serie de evenimente istorice, miscari, curente, personalitati, mari conflagratii "explicate" tinerelor generatii. Editura Seuil are o intreaga asemenea colectie de fina si utila pedagogie. Remarc intr-o vitrina ultimul titlu: "Caderea Zidului berlinez si caderea comunismului explicate nepoatei mele". Simpatica idee a acestui breviar i-o datoram istoricului Marc Ferro. Caci, da, au trecut anii, si nu doar nepoata istoricului, dar si nepotica generica a noastra, a tuturor, ar cam trebui sa stie cum s-a petrecut incredibilul. Cartile acestea retrospective grupeaza evenimentele, reconstituie betia vitezei cu care anul 1989 se precipita spre acea apoteoza a hazardului, analizeaza din perspectiva de azi complicata meteorologie politica a momentului.
S-ar zice ca istoria a avut atunci simtul biblic al metaforei. A trantit in pulbere zidurile unei temnite ce parea mai vasta decat propriul continut si se dorea mai durabila decat muntii. Nepoatele se vor instrui citind asemenea carti. Dar cuprinse si de o vaga indiferenta, singura atitudine, de fapt, care duce viata inainte. In fond, pentru generatia mea, conceputa de tatii care tocmai se intorsesera din razboi, ce va fi insemnat, prin anii ‘50, acel conflict mondial pe care ei il povesteau obsedati? O naratiune din vremuri foarte indepartate, desi se petrecuse doar cu putin timp in urma. Insa era important ca ni se povestea. Toamna prin surile din Transilvania unde se desfaceau stiuletii de porumb in cenaclurile-claca ale Romaniei rurale istoria se transmitea prin depanarea lenta a intamplarilor personale. Unii naratori inca mai aveau schije de plumb sub piele, din fosta lor activitate editoriala. Cand tiparisera istoria pe la Cotul Donului, prin zapezile din Tatra.
Cum in acele vremuri exista o singura istorie oficiala, plicticoasa, mincinoasa, romanii aveau incredere numai in istoria transmisa oral, pe soptite. Nu as zice ca aceasta conceptie s-a modificat prea mult. Am o nepoata careia i-as cumpara o istorie a Revolutiei romanesti sau una a diplomatiei romanesti in perioada interbelica si de dupa; sau istoria diversiunilor internationale orchestrate de tot felul de servicii speciale si, de ce nu?, istoria iluziilor care au traversat societatea romaneasca sub dictaturi succesive. Exista ele, s-au scris grupat? Ma indoiesc. Situatia de anistoricitate este oarecum aceeasi in tot fostul bloc comunist. Occidentalii reactioneaza prompt, aduc trecutul recent sub lupa, la putin timp dupa ce el a fugit din actualitate, dezbat, analizeaza nepasional. Materialul social altadata inform este obligat astfel sa se fixeze pentru generatiile care urmeaza. Chiar daca in mod practic nu "invatam" nimic din istorie.
Pe cata vreme in spatiul din partea rasariteana a fostului zid pare sa se fi instalat un bizar, nou, sentiment de asteptare, dublat si de nepasare. Pentru unii, adevaratul zid s-a prabusit numai o data cu imperiul sovietic, in 1991. Romanii ar fi simtit adevarata schimbare abia in 1996, cand a venit dreapta la putere – cel putin asta scriu autorii altei sinteze: "1989 in Rasaritul Europei. O istorie controversata", Ed. L’Aube. Iar eu am impresia ca intreg Estul european priveste cu o nemarturisita jena spre aceasta data aniversara, fara sa-i acorde importanta de care vorbeste Occidentul. Sigur, e minunat ca unele statui au fost trase cu buldozerul in glod, iar comunismul sistemic si-a dat duhul. Dar ceea ce s-a intamplat dupa aceea constituie o problema. In locul fostului zid a aparut un urias baraj al deziluziilor. Iata de ce multora nu le vine deloc sa scoata sampania pe 9 noiembrie.
