“Simţiţi cum se distribuie bogăţia?”, întrebau protestatarii care ocupaseră zona Wall Street şi părţi din districtul financiar din oraşe ca Londra sau San Francisco. Şi ei nu sunt singurii cu aceste temeri. Inegalitatea veniturilor e o preocupare majoră nu doar în oraşele improvizate din corturi în metropole din toată America, ci şi pentru demonstranţii de pe străzile unor capitale ca Taipei, Tel-Aviv, Cairo, Atena, Madrid sau Santiago.
Aproape peste tot, inclusiv în China, inegalitatea a devenit atât de extremă încât trebuie cumva redusă. Protestatarii, experţii şi politicienii de centru-stânga sunt în acord din această privinţă – nu însă şi în multe alte chestiuni. Dezbaterea privind cauzele inegalităţii e complicată; încă şi mai complicată e însă dezbaterea privind modul în care se poate rezolva problema.
În ţările bogate din nordul global, falia care se cască tot mai mult între bogaţi şi săraci rezultă din mutaţiile tehnologice, globalizare şi acţiuni greşite ale unor bancheri din domeniul investiţiilor. În nu atât de bogatele ţări din sud, o mare parte a inegalităţii e consecinţa unei probleme de sorginte mai veche: lipsa oportunităţilor de angajare pentru săraci.
Într-o carte în curs de apariţie, analizez împreună cu economistul Cristóbal Huneeus, de la Universitatea Chile, rădăcinile inegalităţii din această ţară şi din alte state din America Latină. Am formulat şi trei recomandări de politici publice: slujbe, slujbe şi iar slujbe. În ultimul sfert de secol, Chile a reuşit să-şi consolideze democra-ţia, să-şi tripleze venitul per capita şi să ajungă la cele mai înalte standarde de viaţă din America Latină, cu sisteme cvasiuniversale de sănătate, edu-caţie şi pensii de limită de vârstă. Şi totuşi, dacă ne uităm la săraci şi bogaţi, decalajul dintre veniturile provenite din muncă abia dacă s-a mişcat.
În Chile şi în alte părţi, discuţiile despre inegalitate tind să se concentreze pe cât câştigă oamenii. Potrivit unor studii naţionale, un muncitor care câştigă salariul minim duce acasă 300 de dolari pe lună, în timp ce un profesionist din cei 10% care formează partea de sus a clasamentului salarial primeşte cam 2.400 de dolari pe lună. Dar acest decalaj de factor opt e doar vârful aisbergului inegalităţii.
După cum reiese din statistici, muncitorul sărac trăieşte într-o gospodărie în care în medie doar 0,5 persoane au un loc de muncă, aşa că abia la două familii există o sursă stabilă de venit. În schimb, în gospodăriile profesioniştilor aproape fiecare are o slujbă.
La asta se adaugă alte diferen-ţe – una majoră ar fi rata mai mare de fertilitate în gospodăriile sărace -, astfel că dacă vom compara sumele reale vom observa că oamenii din cele 10% gospodării din top câştigă, de fapt, de 78 de ori mai mult decât cei din partea inferioară a clasamentului. Astea sunt, de fapt, cifrele care menţin Chile în topul inegalităţii, în pofida altor realizări.
Altfel spus: nu doar salariul, ci şi oportunităţile de angajare pot fi distribuite inegal. Din combinaţia dintre cele două probleme rezultă decalaje de venit enorme. Chile nu e nici pe departe singura ţară în această categorie. Africa de Sud, o altă ţară care se poate mândri cu o tranziţie exemplară la democraţie, suferă de aceeaşi problemă, dar într-o variantă mai extremă. În America Latină, şi Columbia, şi Brazilia se confruntă cu o combinaţie similară dintre un grad mic de ocupare şi o inegalitate ridicată.
Principalele victime ale acestei situaţii sunt femeile şi tinerii, în rândul cărora gradul de ocupare e mult mai mic raportat la întreaga populaţie. O gospodărie săracă tipică din Chile – şi din mai toată America Latină – e condusă în general de o femeie care a absolvit doar şcoala primară. Are copii mici, dar are un acces doar limitat la grădiniţe, iar şansele de a-şi găsi un loc de muncă sunt reduse.
Astea sunt veştile proase – cum nu se poate mai proaste. Vestea bună e că reducerea inegalităţii prin crearea de locuri de muncă pentru cei săraci s-ar putea să funcţioneze mai rapid decât schimbarea întregii structuri salariale. Pe termen mediu, salariile depind de productivitate, iar aceasta din urmă depinde, la rândul ei, esenţial de o calitate mai bună a educaţiei şi pregătirii profesionale a săracilor, lucruri de care ţările din America Latină au evident nevoie. De altfel, în Chile o dezbatere aprinsă privind modurile de îmbunătăţire a educaţiei a ţinut prima pagină aproape tot anul care trece acum.
Dar reformele în educaţie, desigur urgente şi importante, au nevoie de mult timp pentru a-şi arăta rezultatele, pe când anumite schimbări în ocuparea forţei de muncă pot reduce mai repede inegalitatea, iar efectele pot fi de anvergură. Estimăm în cartea noastră că dacă săracii din Chile ar avea în aceeaşi măsură acces la slujbe ca oamenii din clasa de mijloc, decalajul dintre săraci şi bogaţi s-ar reduce la jumătate.
Aşadar: care e cel mai bun mod de a crea şanse de angajare pentru săraci? O economie în creştere, cu inflaţie mică şi stabilitate financiară e o condiţie necesară, dar nu suficientă. E nevoie de o legislaţie a muncii care să favorizeze crearea de locuri de muncă – ceea ce ţările scandinave numesc politici active pe piaţa muncii: o combi-naţie de informare, pregătire şi subven-ţionare care ajută la depăşirea barierelor uzuale de care se lovesc la angajare muncitorii tineri cu aptitudini limitate şi experienţă redusă.
Problema e mai mult politică decât economică. În cele mai multe ţări din America Latină există o lun-gă tradiţie a neîncrederii dintre marile afaceri şi muncitorime, iar a convinge cele două părţi să ajungă la un acord privind schimbări de reglementări pe piaţa muncii nu e nicidecum o misiune uşoară. Plus că mulţi tineri şomeri nu sunt vo-tanţi înregistraţi, aşa că a le găsi locuri de muncă nu e chiar prioritatea numărul unu pentru clasa politică.
„Egalitate prin angajare” nu e cel mai creativ slogan publicitar, dar ar merita imprimat pe bannere şi purtat pe deasupra pieţelor şi parcurilor ocupate, pe Wall Street sau în zone mai îndepărtate.
Andrés Velasco a fost ministru de finanţe în Chile. În prezent este profesor invitat la Columbia University pentru anul universitar 2011-2012.
Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org>
