Stau adesea pana la 12 si un sfert noaptea ca sa ma uit la Dr. House. Are o multime de premii la activ si un protagonist multipremiat si el, Hugh Laurie. Filmele americane pun in scena eroi de toate facturile, iar Dr. House nu face exceptie. Personajul e medic de boli infectioase. Spre deosebire de tipul social al doctorului-salvator de vieti, asa cum apare el in ferparele de multumire in ziare, dr. House e, ca si Ally McBeal, un funambul. De altfel, cred ca un cuplu House-McBeal ar fi sigura combinatie posibila in care si unul si celalalt dintre oamenii astia ar putea intra. Bolnav fizic, House foloseste uneori carje, dar si analgezice. Nimic nu-l recomanda pentru a oferi un model de viata. E singur, sufera – si de aceea isi permite sa joace rolul sonatului care distruge toate asteptarile, da peste cap tratamente si diagnostice, pacaleste pacienti, ii minte, sufera de pe urma resentimentelor pe care le naste.
Cazurile cu care are de-a face sunt toate, din perspectiva ageamiului in medicina care sunt, rare si grave. Simptomele pacientului functioneaza ca urme lasate de criminal la locul faptei, iar lui dr. House ii revine datoria sa gaseasca vinovatul. Asa cum ne putem astepta, echipa cu care lucreaza reprezinta contrapunctul: ea e formata din oameni competenti, dar limitati – normali. Echipa are ocazia sa-l salveze rar, atunci cand greseste si el, dar momentele decisive ii apartin lui House, care da dovada de intuitie si oportunism: se afla mereu acolo unde trebuie si cand trebuie pentru a dibui cheia enigmelor reprezentate de simptomele pacientilor. Dr. House e un detectiv, de fapt, din stirpea lui Holmes, dar exista niste detalii care-l fac, nu-i asa, unic. House e un dezechilibrat – care cere in felul acesta simpatia telespectatorului-tinta. Cine sa fie tinta? Intelectualul urban tanar, obisnuit cu o viata onctuoasa, mobila, neincadrata, dar a carui stima de sine este data nu de integrarea intr-o traditie, ci de performanta profesionala si sociala.
Dr. House e si el un film protestant: munca te face multumit, daca nu fericit. Atat Ally, cat si Gregory au bani si o pozitie sociala de invidiat. Marginalitatea lor psihiologica nu are consecinte asupra reusitei sociale, ca in modelul romantic. McBeal si House sunt niste poeti, fie, dar unii cu capacitate de concentrare iesita din comun in momente cheie si care stiu – poate aici ar fi de insistat – cum sa-si valorifice talentul in societate. Fata de scriitor, un om cu geniu intranzitiv sau autosuficient, avocata si doctorul reusesc, ca prin farmec, sa contribuie la binele public chiar prin diferenta lor fata de ceilalti.
Dincolo de placerea privitului la un astfel de serial emancipat, exista un mesaj care nu trebuie scapat: societatea in care traim permite creativitatea cu conditia ca ea sa fie eficienta economic. Daca esti poet, nu poezii trebuie sa scrii, ci sa castigi procese exemplare pentru propasirea justitiei sociale si sa ghicesti cauzele unor boli care vor putea fi apoi tratate si vindecate. si inca ceva: ca si Ally McBeal, Dr. House este un serial literar. De aici vine elitismul lui. In locul efectelor speciale si al violentei, in locul decorurilor exotice, avem cuvinte cu sonoritate fermecatoare. Credeti-ma, stiu ce spun, sotia mea e medic.
