La inceputul secolului trecut conducerile marilor puteri au recunoscut necesitatea folosirii carburantilor lichizi si, in mod implicit, importanta strategica a surselor de energie petroliera. In consecinta, s-au facut eforturi deosebite pentru stapanirea zacamintelor de petrol existente, precum si pentru descoperirea de noi rezerve in toata lumea. Cum primul razboi mondial a confirmat pe deplin importanta carburantilor lichizi pe toate planurile tactice si strategice militare, puterile Antantei s-au grabit sa confiste dupa terminarea conflictului toate proprie-tatile perdantilor, adica fostele imperii german si austriac, asigurandu-si pe deasupra alte zacaminte de petrol, in special in Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est si Marea Caraibelor.
In Europa, cu exceptia Uniunii Sovietice, singurele zacaminte de titei importante se aflau in Romania. Ca urmare, atentia tarilor occidentale s-a indreptat in mod special asupra vailor Prahovei, Ialomitei si Teleajenului. Si intr-adevar, in rastimp de doar citiva ani, Romania capatase o importanta geo strategica deosebita, despre care astazi, din pacate, nu se mai poate decat visa.
Inceputurile monopolizarii
In acelasi timp, pe plan international, cei care detineau terenuri petrolifere, licente de exploatare de mare amploare, precum si instalatii de rafinare si prelucrare a produselor petroliere in diversele tari ale lumii, realizand factorul de putere economica determinant al proprieta-tilor lor, au incercat sa-si consolideze aceasta baza strategico-finan-ciara cu tendinte clare spre un monopol mondial.
Astfel, in septembrie 1928, intr-un castel retras din Scotia, Sir Henri Deterding, directorul general si de fapt actionarul principal al companiei Royal Dutch Shell, a invitat sefii celorlalte sase mari corporatii petroliere, cum ar fi: Standard Oil of New Jersey, a lui John D. Rockefeller (azi Exxon), Standard Oil of New York (Mobil Oil, fuzionat acum cu Exxon), Standard Oil of California (Chevron), Anglo Iranian Oil Co. (British Petroleum-Amoco), in plus Gulf Oil si Texaco.
Consfatuirile acestor sapte mari magnati sau “sapte surori” au condus in final la o intelegere asupra a trei puncte esentiale privind piata mondiala a petrolului:
– Stabilirea unui pret de baza unitar pentru toti participantii la acest cartel, in vederea eliminarii luptelor de concurenta paguboase si a degradarii preturilor.
– Fixarea unui “status quo” al influentei asupra tarilor producatoare de petrol, iar in privinta zonelor din Orientul Mijlociu chiar prin tragerea pe harta a unei linii rosii de marcaj in jurul acestora.
– Limitarea relatiilor si masuri de protectie impotriva tuturor celor ce ar fi incercat sa penetreze acordul incheiat sau sa se amestece in alt mod in aceasta afacere.
Acordul secret
Astfel a rezultat atunci un acord secret sub denumirea de “Red Line Agreement”. Foarte curios apare faptul ca un astfel de acord, cu totul particular si neoficial, a fost totusi ratificat de guvernele tarilor in cauza, chiar in acelasi an. Cum si de ce, nu au dezvaluit niciodata. Concret, societatile americane isi rezervasera o parte importanta din Orientul Apropiat, Marea Britanie isi consolidase si ea pozitia, iar ceilalti, fiind slabiti in urma primului razboi mondial, se multumisera cu restul.
Pentru Romania nu se schimbase mare lucru, chiar dimpotriva, societatile mari inghitind o serie de societati mici, piata petroliera se concentrase, investitiile sporind simtitor si o data cu ele si productia de titei si capacitatea de rafinare-prelucrare. De exemplu, societatea Astra Romana (fiica a lui Shell) inglobase societatile Sospero (Sospiro), Xenia si Venus. Produsul national brut (PNB) se compunea in proportie de circa 70% din produsul extern brut (PEB) si doar 30% din produsul intern brut (PIB). Leul romanesc devenise valuta forte, iar tara se afla pe locul 6 in lume! Astazi, din pacate, PEB este o notiune aproape necunoscuta in Romania, care intre timp a ajuns pe locul 32, inflatia, coruptia si diletantismul economic, in schimb, fiind in floare.
Cu doi ani in urma am scris un articol intitulat “Cele sapte surori”, aparut in mai multe publicatii de mare tiraj din Romania, in care am descris detaliat cauzele si imprejurarile in care s-au petrecut lucrurile atunci. Factorii de decizii, daca l-au citit, s-au facut ca n-au priceput sau poate chiar n-au inteles nimic.
Crizele petrolului
Recesiunea inceputa inca din 1969 si problemele valutare mereu crescande, acumulate prin inflatia masiva a dolarului de-a lungul anilor, l-au obligat pe presedintele SUA Richard Nixon sa anunte oficial pe data de 15 august 1971 desprinderea dolarului de rezervele de aur ale SUA. Adica dolarul SUA nu mai putea fi oricand convertit in aur, fiind in plus devalorizat oficial cu doar 8% pe piata internationala (in realitate era cu peste 200%). Deci acordul de la Bretton Woods (22.07.1944) fusese dus “ad absurdum”. Un cutremur valutar la toate bursele lumii a fost urmarea. Toti dolarii din afara Statelor Unite nu mai aveau decat o valoare relativa la marfurile si produsele pe care le reprezentau. Speculatii de-a dreptul salbatice s-au desfasurat pe piata valutara. De fapt, ora nasterii celebrului “Petrodollar”, cu care intre timp ne-am obisnuit cu totii. Pentru a stavili fluxurile de dolari devenite necontrolabile intre timp, a fost convocata o conferinta secreta la Saltsjobaden, in Suedia, la care au participat varfurile finantelor mondiale si cele “sapte surori”, in total 82 de personalitati sus-puse. Cu aceasta ocazie, chipurile, pentru compensarea instabilitatii pe piata mondiala, asa-numita grupare “Bilderberg” a hotarat ridicarea pretului petrolului cu 400%. Seicii arabi, controlati de cele “sapte surori”, desigur bucurosi de aceasta dezvoltare a lucrurilor, au trebuit insa sa cedeze 50% din veniturile globale realizate, depunandu-le sub forma unui “fond de rezerva” la anumite banci americane. Astfel acoperindu-se si pierderile destul de impor-tante intervenite pe platformele de foraj si exploatare in Marea Nordului. Pagubasii au fost in primul rand tarile slab dezvoltate, dar si toti cei care, in loc sa-si investeasca banii in dezvoltarea industriei nationale, au trebuit sa-i cheltuiasca pe carburanti pentru producerea energiei de uz curent.
Cine-si pune azi intrebarea: “Care sa fi fost scopul real al interventiei armate in Irak?”, poate gaseste in aceste randuri raspunsul corespunzator. Basmul cu armele de exterminare in masa s-a dovedit a fi fost o minciuna. Totodata, s-a constatat ca nici portavioanele nu poarta doar dreptate si democratie, asa cum am putut invata in anii care au trecut.
Se mai poate face ceva?
Oricand se mai poate face ceva, dar mare lucru nu o sa fie. Sansa deosebita pe care a avut-o Romania, in special prin eventuala participarea la marele Proiect Caspic, a fost ratata si zadarnicita de niste ignoranti si neispraviti, aflati la putere intre 1992-1998. Astfel, romanii sunt unul dintre putinele popoare care se pagubesc singure. Pe cat de trist, pe atat de adevarat. Iar atat timp cat se va continua cu formula “Las' ca stim noi mai bine!”, nu se va ameliora mai nimic.
Minimul anului – 57,2 dolari pe baril
Cotatia petrolului a atins, joi, cea mai scazuta valoare din acest an, pe fondul nivelului ridicat al stocurilor de combustili din SUA si al asteptarilor traderilor privind negocierile de scadere a productiei Organizatiei Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), transmite Reuters. Petrolul de referinta, pe piata americana, a fost cotat la 57,33 dolari pe baril, la 9.38 GMT, cu 26 de centi sub valoarea stabilita in sedinta precendenta. Anterior, cotatia a atins cel mai redus nivel dupa 19 decembrie 2005, de 57,24 dolari pe baril. Cotatia petrolului de referinta pe bursa din Londra a scazut cu 35 de centi, la 58,30 dolari pe baril.
Ministrii statelor membre OPEC apreciaza ca productia de petrol depaseste cu circa un milion de barili pe zi nivelul cererii, dar nu au decis inca daca reducerea productiei va fi operata luand in calcul plafonul de 28 milioane de barili pe zi sau cantitatea livrata in luna septembrie, de 27,5 milioane de barili zilnic. Totodata, membrii cartelului nu au decis daca vor organiza o intrunire de urgenta pentru a anunta, in mod formal, prima reducere a productiei dupa anul 2004.
Cu toate acestea, unii analisti apreciaza ca pretul petrolului si-ar putea continua tendinta de scadere dupa o eventuala reducere a livrarilor, intrucat aceasta va determina cresterea capacitatii organizatiei de a suplimenta productia, in cazul unor probleme neasteptate. De asemenea, cererea s-ar putea reduce la nivel global, odata cu incetinirea avansului economic din Statele Unite.
Cauzele cresterii preturilor
Gasim, de fapt, trei cauze principale:
1. Influenta determinanta a celor ce detin si azi monopolul pietei petrolului pe plan mondial si care dicteaza in continuare nivelul acestuia, asa cum am aratat mai sus.
2. Cresterea semnificativa a consumului de carburanti si a celorlalte produse petroliere in toata lumea, in special in tari ca China si India, unde dezvoltarea razanta a industriei continua in mod accentuat.
3. Al treilea factor foarte important, in special pentru fluctuatia aparent inexplicabila a pre-turilor pe piata mondiala, sunt speculatiile de mare amploare la diversele burse de marfuri din Occident si Orientul Indepartat.
Nu mai vorbim de diversele razboaie sau asa-zise razboaie, de fapt lupte de partizani cu tendinte teroriste pe mai toate continentele, in afara Australiei, si imen-sele cheltuieli pentru masuri antitero in toate domeniile econo-mice, transporturilor si cailor de comunicatii, pazei personale (bodyguarzi) pentru diversi factori de decizie in mai toate tarile, precum si celelalte sectoare ale vietii publice. Ceea ce ma contrariaza pe mine este faptul ca de aproape 17 ani economia nationala a Romaniei nu reuseste sa se redreseze din cauza lipsei de capital de ordinul catorva zeci de miliarde de dolari pentru investitii industriale si infrastructurale si din cauza dile-tantilor, care nu s-au priceput – sau poate nici nu au vrut – sa organizeze lucrurile cum trebuie.
Influenta celor “sapte surori”
– Operatiunea “Ajax”
– Detronarea sahului Reza Pahlavi
– Eliminarea lui Ali Bhutto
– Disparitia lui Enrico Mattei
– Demonstratiile anti-centrale nucleare
Pe plan mondial influenta celor “sapte surori” avusese, si are chiar si azi, consecinte simtitoare pentru toti cei care incercau sa participe necontrolati pe piata “aurului negru” sau cei care cautau sa reduca in mod masiv volumul consumului de petrol in tarile lor. Reteaua de observare, de fapt supraveghere, se intensifica mereu mai mult si oricine dorea sa actioneze independent de cei sapte mari era confruntat cu cele mai riguroase masuri impotriva lui. In prealabil, desigur, se plasau avertismente, mai mult sau mai putin discrete, dupa care, in caz de nerespectare, se trecea la actiuni foarte concrete. Bineinteles fara a lovi cu bata in stil comunist sau prin sabotaje grosolane de tip KGB, ci prin metode mult mai subtile de restrictii financiare, valutare si vamale sau prin bariere de transport si trafic international, logistic bine planuite si in detaliu precis organizate. Sa ne amintim doar de dificultatile provocate de primul ministru Mohamed Mossadegh in Iran, care a fost rasturnat apoi pe 17-19 august 1953 (operatiune sub codul “Ajax”) sau detronarea sahului Reza Pahlavi, in ianuarie 1979, pentru ca n-a vrut sa accepte conditiile marilor companii de petrol occidentale. Asemanatoare fusese in 1977 eliminarea lui Ali Bhutto in Pakistan, pe motiv de nealiniere la cererea SUA, de renuntare la contractarea in Franta a unei centrale de energie nucleara, in vederea reducerii importurilor de petrol. Dar nici in Europa Occidentala nu se umblase cu manusi glase. Inca neelucidata pana astazi este prabusirea avionului particular a industriasului Enrico Mattei pe ruta Sicilia-Milano, pe 27 octombrie 1962. Acest mare patriot italian contravenise inca din 1946 tuturor intereselor celor “sapte surori”, facand contracte separate cu diverse tari asiatice si africane, producatoare de petrol si exportand tevi de otel in URSS in schimbul unor livrari de titei la pretul nemaipomenit de 1 dolar pe baril (159 litri). Renasterea economica a Italiei dupa cel de-al doilea razboi mondial, precum si prosperitatea deosebita a societatilor AGIP si ENI sunt meritele per-sonale ale lui Enrico Mattei.
Un alt capitol au fost marile demonstratii populare impotriva constructiei de noi centrale termo-nucleare in tarile occidentale incepand din anii '68, care nici ele nu pot fi desprinse de inte-resele furnizorilor de carburanti pentru marile centrale termo-electrice conventionale. Atunci nimeni nu si-a pus intrebarea de unde venea, de fapt, sprijinul financiar si logistic, desigur mas-cat, pentru protestatarii si participantii naivi la acele actiuni aparent haotice, in realitate foarte subtil initiate si eficiente pentru impiedicarea sau macar taraganarea formalitatilor de aprobare si omologare ale proiectelor propriu-zise.
In ceea ce priveste marea criza sau socul petrolului din 1973, pentru care toata lumea blestema seicii din Golful Persic si alte tari arabe, trebuie spus foarte clar ca acestia nu au fost decat niste executanti docili ai celor “sapte surori”.
