Corupția și neîncrederea se stimulează reciproc – iar asta e valabil pentru corupția mare și corupția mică, pentru neîncrederea în politicieni și neîncrederea în semeni.
Când te apropii de o gaură neagră, nu există vreun semn care să-ți spună unde trebuie să te oprești, dacă nu vrei să dispari înghițit de ea. Odată ce-ai traversat orizontul găurii negre, nu te mai poți întoarce, dar n-ai cum să afli când l-ai traversat. Doar cineva din afară observă că semnalele transmise de tine sunt deformate. Până să fii sfârtecat de gaura neagră mai trece un timp în care nu simți că s-ar întâmpla ceva neobișnuit, trăiești, în virtutea inerției, cu iluzia că te poți îndrepta încotro vrei, că autonomia ta a rămas intactă, că totul e reversibil.
Așa stau lucrurile în astrofizică, iar analogia cu ce se întâmplă într-o societate poate părea forțată. E drept, societățile nu sunt pur și simplu sfârtecate, în sens fizic. Nu sunt sfârtecate, dar pot ajunge într-o stare din care nu se mai întrevede vreo ieșire. De pildă, o țară poate deveni atât de coruptă, încât nimic să nu mai funcționeze fără corupție, corupția să devină motorul, principiul ei vital.
Citește continuarea articolului în Revista 22.
