Clujul continuă să fie pentru mulţi expatriaţi o Ţară a Făgăduinţei. Este şi cazul familiei noastre. Am cedat insistenţelor fiicei mele de a-i face transferul din Chicago la Cluj, în anul II. Am venit în iunie, 1995. Marian Papahagi, atunci prorector, m-a ajutat enorm. Fata mea trebuia să dea 6 examene de diferenţă. Prin iulie m-a oprit pe stradă o cunoştinţă cu „Servus, Emile!”.
I-am spus că mi-am adus fata la Cluj, urmând să-şi continue studiile la UBB. „Urmează să dea 6 examene de diferenţă” îi spun. „Sunt îngrijorat pentru că deşi fata vorbeşte bine româneşte, nu ştie să scrie corect”, adaug eu. „Tu eşti om umblat în lume”, îmi spune el. „Vorbeşti limbi străine. Avem nevoie de persoane ca tine. Vino mâine la primărie. Te putem ajuta cu fata. Ministrul Învăţământului este de-al nostru”. M-am dus. Am întâlnit-o pe soţia primarului şi pe primarul Gheorghe Funar. El era şi preşedinte de partid. De la nivelul meu de clujean, cunoşteam fiecare colţ şi piatră din oraşul în care am crescut, mi-am dat seama în câteva secunde că erau străini de Cluj. Nu aveau habar de oraşul meu, nici ei nici restul de 90% din Primărie. Am fost angajat, cu carte de muncă, ca director al Departamentului de Relaţii Externe. Mi-am selectat cinci tineri foarte bine pregătiţi, azi nici unul din ei nu mai este în ţară. Eram mulţumit.
Eram acasă, în oraşul meu şi îmi puteam supraveghea fata la UBB. Privind munca mea, trăiam cea mai neobişnuită perioadă din viaţă. Era tragi-comic. Zilnic era plin în Primărie cu persoane mediocre. Toţi se declarau cu studii superioare, titluri academice era o lume care nu ştiam că există în Cluj. Aveau un tupeu brutal, o aroganţă care nu o puteam justifica în istoria poporului meu. Se dădeau sute de apartamente, pe legea 118, în centrul oraşului. Mie mi s-au oferit două. Le-am refuzat. Nu puteam să iau ceva ce nu-mi aparţine. Toţi cei care au luat case, inclusiv persoane din presa clujeană, le-au vândut ilegal, prin metoda „în cascadă”, adică mai multe vânzări consecutive, până se pierdea urma primului vânzător. Prin muncă şi efort diplomatic mi-am deschis oraşul spre lume. Am înfrăţit Clujul cu Columbia, SUA, Berr-Sheva-Israel, l-am re-înfrăţit cu Koln – Germania, Hannah – China.
Pentru că primarul avea ambiţii naţionale, am aranjat un interviu cu BBC TV, care s-a transmis în toată Europa. Primarul nu cuprindea mental acest nivel. Am fost fericit cînd i-am întâlnit la Bucureşti si Cluj pe Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, iar la Cluj pe primarii din Koln, din Columbus. În profunzime, toţi din jurul meu, atunci şi acum, erau şi sunt superficiali, brutali, dar fără conţinut. Erau universitari, miniştri, academicieni, cu titluri pompoase, dar mediocri. Mulţi mă întrebau atunci, mă întreabă şi azi, ce caut la Cluj. „Sunt acasă”, le răspund cu durere. Este un imens conflict profesional, cultural, între noi cu zeci de ani în vest, şi cei de acasă. Trebuie să acceptăm în permanenţă un nivel mult sub ceea ce ne-am însuşit profesional, cultural şi moral. Este un dureros compromis. Încet-încet, ne degradăm.
Text preluat de pe www.clujtoday.ro
