5.4 C
București
marți, 26 octombrie 2021

Dinastii

Mărturisesc onest: crescut în alte vremuri, nu destul de vechi și nici destul de noi pentru a fi regalist, admirator al revoluțiilor burgheze care au instituit meritocrațiile în locul genealogiilor drept criteriu de selecție al promovării sociale, sunt mereu nedumerit când vine vorba, pe meleagurile noastre, despre regalitate. La noi, când regii (și împărații, și sultanii) nu au aparținut dominatorilor – cum s-a întâmplat pentru mulți dintre români în diverse și destul de îndelungate timpuri –, ei au fost străini. Și, deși s-au împământenit, măcar doi dintre ei făcând cinste poziției în care se aflau și țării la construirea căreia participaseră, ideea pe care o am despre spiritul dinastic și ierarhiile princiare din spațiul românesc nu se leagă în mod exclusiv de figur ile lor demne de omagiere. Pentru mine dinastiile românești – fie ele înnegurate de legendă, precum în cazul Drăgoșeștilor și al urmașilor lui Negru Vodă, fie atestate istoric de-plin, ca atunci când vine vorba despre Basarabi și Mușatini – rămân măcar la fel de prestigioase ca dinastia modernă care a dobândit independența statală și a întregit România. Va fi fiind cineva în această țară care se îndoiește de asta? Să fie Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul mai puțin meritorii decât maiestățile lor Carol I și Ferdinand I?

Cum se vede, când vine vorba să mă raportez la spiritul dinastic, merg departe în trecut și găsesc argumente serioase de mândrie și înainte de secolul al XIX-lea. Căci, deși România este un stat tânăr, românii sunt un popor cu o genealogie veche și suficient de ilustră pentru a se rezema temeinic pe cele două picioare ale lor.

Există însă, în ultimii ani, în țărișoara binecuvântată în care trăim un elan și un zel destul de suspect în raport cu ideea dinastică și regală. Pentru unii, întreaga chestiune se referă la casa regală a României așa cum se vede ea astăzi. N-aș crede să fie vorba despre ignoranță, fiindcă toți am studiat prin școala generală și la liceu evul mediu românesc voievodal. Cu toate acestea, și în pofida faptului că printre politicienii noștri se numără destui istorici de meserie, reducția la care este supus trecutul național pare inexplicabilă și hilară.

Mă aștept oricând la o atitudine demnă și de respect față de ultimul rege al României și față de descendenții lui. Dar, de aici și până la a exagera cu ploconelile oficiale este o cale lungă. Câte dintre republicile Europei fac astăzi mare caz de membrii fostelor lor dinastii? De unde și până unde este oportun și decent să se ia, la nivelul statului, în considerare vechile criterii ale ordinii de drept, acțiunile publice decise ca o consecință resimțindu-se riguros de pe urma acestei cumpăniri? Pentru cei care se întreabă la ce mă refer mai precis, voi face cuvenitele trimiteri la fapte, după cum urmează.

Cât de „restauratori“ se cuvine să fie dirigenții actuali ai României față de un fost șef de stat oprit, cu două decenii și jumătate în urmă, și să revină în patrie? Se cuvine el onorat simbolic sau statul trebuie să aibă în vedere și compensații materiale pe seama lui? Are, apoi, dreptul la compensații împreună cu toți membrii dinastiei sau doar în nume personal? Este bine să dispună de imunitate financiară totală sau trebuie să plătească dări aidoma celorlalți cetățeni ai republicii? În cazul unor funeralii în interiorul dinastiei, care este cea mai potrivită formă de participare a statului și a națiunii, până la ce nivel de implicare? Dar alți descendenți din sfera dinastiei – prinți colaterali proveniți din mariaje anterioare celui recunoscut odinioară în mod oficial drept reprezentativ – se pot bucura de aceleași drepturi și îndatoriri sau nu? Dacă unul sau altul dintre membrii casei regale aduce vreo atingere, într-un fel sau altul, ordinii de drept a republicii noastre sau acționează ilegal, de ce fel de tratament are dreptul să spere că se va bucura: ca oricare alt cetățean sau ca un privilegiat? Și în ce bază?

În aceste zile, când suntem în preajma unor funeralii regale decretate – cu ce temei, oare? – drept naționale, chemând la doliu solemn întreaga națiune, mă întreb cu sinceritate dacă de o atenție similară se bucură sau s-ar bucura și descendenții altor dinastii dintre cele care i-au guvernat cândva pe români: Sturdzeștii, Ghiculeștii, Moruzeștii, Cuzeștii, Mavrocordații, Cantacuzinii și atâția alții… Se știe că nu au dispărut cu toții, suflați definitiv de vântul istoriei, și că unii, chiar dacă s-au stabilit, vremelnic sau definitiv, în afara României, se pot bucura de respectul statului și al națiunii române.

Să fie vorba de evaluarea meritocratică a activității dinaștilor români? Sunt unii mai în drept decât alții la respectul națiunii? Prin toți cei care au domnit cândva pe aceste meleaguri s-a exprimat voința lui Dumnezeu, iar dacă este să o respectăm pe aceasta, cum poate s-ar cuveni, atunci codificăm principiul respectiv în legislația noastră republicană? În caz că ne legitimăm forma de guvernare nu doar prin votul democratic de după revoluție, ci într-o tradiție republicană cu o vechime mai mare – să zicem: de la 30 decembrie 1948 încoace, ne place sau nu, ca să nu „coborâm“ până la „republicile“ cantemiriene și la formele de autoguvernare populară dinaintea modernității –, în ce fel ne raportăm coerent și consecvent la istoria piramidală a dinastiilor noastre de ieri și de alaltăieri?

Mă gândesc că au existat și există printre noi mari artiști și mari oameni de știință la a căror moarte nu s-a gândit și nu se va gândi nimeni la funeralii naționale, chiar dacă prin prestația lor de o viață au îmbogățit patrimoniul nostru cultural și spiritual cu opere nemuritoare. Există cineva care să înnoade toate ițele și să stabilească în mod chibzuit adevăratele ierarhii menite să ne așeze în rândul națiunilor așezate, care nu improvizează?

Ultima oră
Pe aceeași temă