În teorie, stǎm bine. Avem o lege (Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizionalǎ în administraţia publicǎ) care are drept scop asumat sǎ stimuleze participarea activǎ a cetǎţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi elaborarea actelor normative, sǎ sporeasca gradul de transparenţǎ la nivelul întregii administraţii publice alese sau numite.
Atunci când nu e eludatǎ prin diverse subterfugii (ordonanţe de urgenţǎ, asumarea rǎspunderii etc.), legea chiar pare cǎ funcţioneazǎ. Proiectele de lege se publicǎ pe site-urile ministerelor, sunt transmise asociaţiilor interesate (mǎ rog, iniţiatorul poate avea puncte de vedere originale asupra definirii acestora), se primesc propuneri, sugestii şi opinii, se organizeazǎ dezbateri publice. Ar fi interesant de vǎzut câte proiecte de lege au fost modificate semnificativ în urma acestui proces. Ştim despre câteva care au fost retrase, în urma scandalului iscat (Legea sǎnǎtǎţii şi Legea antreprenoriatului social, în timpul guvernulului Boc, proiectul de modificare a Legii audiovizualului, în timpul actualei guvernǎri). Asta deja înseamnǎ cǎ legea transparenţei decizionale nu e în zadar.
Problema este cǎ prea rar se întâmplǎ ca punerea în discuţie a unui proiect de act normativ sǎ-şi atingǎ scopul principal, care este acele da a se obţine o lege îmbunǎtǎţitǎ, care sǎ satisfacǎ, în limita posibilului, grupurile interesate. Pentru ca acest lucru sǎ se întâmple, ar fi necesar ca cei care iniţiazǎ procesul de consultare sǎ fie cu adevǎrat dispuşi sǎ accepte ideea modificǎrii proiectului. Din pǎcate, de cele mai multe ori, modul în care se desfǎşoarǎ “ostilitǎţile” ne aratǎ cǎ nu este aşa.
Am participat la numeroase dezbateri publice pe marginea unor proiecte de lege, organizate de cǎtre autoritǎţi publice sau de cǎtre organizaţii neguvernamentale. De regulǎ, scenariul e acelaşi. Demnitarul soseşte (de regulǎ, în interiorul sfertului de orǎ academic), dacǎ nu apare în ultimul moment o schimbare de agendǎ care-l determinǎ sǎ delege un consilier sau un adjunct. Ţine un discurs (dupǎ caz, acesta e citit de înlocuitor) în care mulţumeşte participanţilor pentru ostenealǎ, îşi expune viziunea asupra subiectului, asigurǎ cǎ va ţine cont de sugestii, dupǎ care se scuzǎ (agenda încǎrcatǎ) şi pleacǎ. Cazurile în care demnitarul participǎ la întreaga dezbatere sunt extrem de rare (eu n-am întâlnit niciunul, dar s-ar putea sǎ fi fost ghinionist); la fel, cele în care rǎmâne un reprezentant al acestuia.
Recent, a avut loc o asemenea dezbatere pe tema legii electorale, organizatǎ de Friedrich-Ebert-Stiftung şi Societatea Academică din România. Au fost prezenţi reprezentanţi ai tuturor partidelor, ai Autoritǎţii Electorale Permanente, ai ONG-urilor. Fiecare partid şi-a expus punctul de vedere, se pare cǎ existǎ în acest moment o convergenţǎ cǎtre revenirea la sistemul proporţional cu listǎ blocatǎ; doar PDL ar înclina cǎtre unul cu listǎ deschisǎ. Invitaţii “civili”, majoritatea experţi în domeniu, au adus argumente pertinente în favoarea scrutinului proporţional cu listǎ deschisǎ (preferenţial), dar a fost inutil. Puţinii politicienii rǎmaşi în salǎ la dezbateri au conchis cǎ e prea complicat şi au plecat aşa cum veniserǎ. Cel mai probabil, dupǎ ce au bifat dezbaterea publicǎ, vor face o lege aşa cum vor ei, adicǎ la fel de proastǎ ca cea de pânǎ în 2008.
Cam la fel se pare cǎ merg lucrurile cu aşa-zisa reformǎ constituţionalǎ. Avem din nou dezbateri, dar lipsesc nişte principii fundamentale în jurul cǎrora sǎ fie structurate modificǎrile, astfel încât fiecare propune câte ceva, motiv pentru majoritatea parlamentarǎ de a face ce ştie. Ideea organizǎrii unui forum de dezbatere al societǎţii civile e binevenitǎ, dar mi se pare pornitǎ cu stângul: preşedintele acestuia (nu contest expertiza şi buna-credinţǎ a d-lui Cristian Pârvulescu, ba dimpotrivǎ) s-ar fi cuvenit ales de cǎtre reprezentanţii organizaţiilor, şi nu numit de cǎtre preşedintele Senatului. În plus, “pentru eficienţǎ”, d-l Crin Antonescu a interzis prezenţa camerelor de luat vederi la lucrǎrile comisiei parlamentare pe care o prezideazǎ.
Lipsa dezbaterilor reale, care sǎ producǎ modificǎri de fond, este una din cauzele instabilitǎţii legislative. Un caz relevant este cel al Legii educaţiei. A fost doptatǎ prin asumarea rǎspunderii pe vremea ultimului guvern Boc, fǎrǎ a se ţine cont nici de amendamentele Opoziţiei, nici de cele ale organizaţiilor interesate (sindicate ale cadrelor didactice, organizaţii ale pǎrinţilor). Ea face acum, pe a nu ştiu câta oarǎ, obiectul unor modificǎri (prin pǎrţile esenţiale) care, fǎrǎ doar şi poate, vor fi operate de cǎtre actuala majoritate. De pierdut, pierdem toţi.
