Arevenit "arma energetica" a anilor ‘70 – privarea de resurse energetice in scopuri politice? Sigur, a folosi petrolul sau gazele ca arma politica e ceva mai usor de zis decat de facut, dar reeditarea disputei ruso-ucrainene pe marginea gazului si oprirea livrarii gazelor inspre o mare parte a Uniunii Europene ar trebui sa ne determine sa ne concentram asupra nevoii UE de a-i dezarma pe cei care ar avea de gand sa utilizeze arma energetica.
Ca strategie pe termen lung, embargourile energetice s-au dovedit intotdeauna inutile. Arabia Saudita s-a confruntat cu o scadere brusca a cotei sale din exporturile mondiale de petrol in cei 12 ani care au urmat embargoului din 1973-1974. Imensele cresteri de preturi din anii ‘70 au devenit nesustenabile pentru ca au obligat guvernele din Europa si din alte parti ale lumii sa-si protejeze consumatorii prin accize mai mari, conservare si sporirea productiei de petrol din state non-OPEC.
Europa nu-si poate permite ca in baza istoriei sa se complaca in situatia de fata. In urma repetatei dispute ruso-ucrainene, Europa trebuie sa reactioneze prin diversificarea surselor de energie la fel de ferm cum a procedat in anii ‘70 in confruntarea cu provocarea OPEC. La fel cum s-a intamplat cu tarile din Orientul Mijlociu, doar experienta amara va invata Rusia ca siguranta furnizarii de energie este in interesul tuturor. Kremlinul va invata aceasta lectie doar daca Europa stabileste, adopta si respecta o strategie de reducere a dependentei sale de resursele rusesti si isi construieste propria politica externa comuna in domeniul securitatii energetice, asa cum o recomanda raportul Parlamentului European pe 2007.
Gazul este mult mai vulnerabil decat petrolul la intreruperi neprevazute ale furnizarii. Acesta din urma poate fi transportat si comercializat relativ usor la nivel global cu nave petroliere, in timp ce in majoritatea pietelor gazului existenta unei conducte fixe intre campul de exploatare si aragaz tine producatorii si consumatorii inclestati intr-o imbratisare exclusiva. Una dintre misiunile Europei este sa reduca acum exclusivitatea imbratisarii ursului rusesc, ceea ce va implica din partea statelor membre ale UE si a vecinilor lor un efort coordonat si sustinut in problema sigurantei energetice externe.
Acest lucru presupune construirea unor noi conducte de gaz – precum cele din proiectele Nabucco, Trans-Saharian si White Stream –, care sa ocoleasca Rusia, dar si conditia ca finalizarea acestora sa preceada oricarei noi conducte rusesti, in special controversatei conducte transbaltice Nord Stream si conductei South Stream catre Balcani si Italia. Doar daca soarta acestor proiecte va fi reciproc dependenta, potentialul Rusiei de a le pune bete in roate va fi disipat.
Un alt aspect important al unei politici de securitate energetica a UE va trebui sa fie o politica energetica paneuropeana obligatorie, care sa coordoneze mai bine infrastructurile nationale guvernamentale si proiectele de distributie. Vor fi necesare investitii publice si private majore pentru a construi conexiunile dintre diferitele retele nationale de conducte.
Aceste doua reforme ar lipsi Rusia de capacitatea sa de a juca la mai multe capete, pentru ca o concesiune acordata unui distribuitor national ar deveni automat disponibila consumatorilor din toate celelalte tari prin clauze contractuale opozabile si protocoale de tranzit supervizate de Comisia Europeana. Aceasta abordare poate fi vazuta ca analogie la rolul jucat de Comisie in promovarea retelelor transeuropene de transport rutier si feroviar.
Peste tot in Europa, companiile energetice incep sa realizeze beneficiile unor asemenea reforme si sa opuna mai putina rezistenta la ele decat in trecut, atunci cand multi incercau sa-si protejeze pietele nationale si sa ignore restul Europei.
Pentru ca se dezvolta o piata de gaz natural lichefiat (GNL) – in ultimul deceniu fluxurile catre Europa au inregistrat mai mult de o dublare a volumelor si reprezinta cam un sfert din totalul comertului mondial transfrontalier cu gaz –, Europa va trebui sa investeasca masiv in noi terminale GNL ca o alta alternativa la gazul rusesc, in urmatorul deceniu fiind necesare investitii de 100 miliarde dolari. Acestea vor avea implicatii majore pentru industria europeana a gazului si vor crea un plus de transparenta in stabilirea preturilor mondiale ale gazului, pentru ca acum este posibil sa importi gaz de la producatori aflati la distanta.
O mai buna integrare a retelelor electrice europene este de asemenea esentiala pentru securitatea energetica, caci va permite unor tari individuale sa practice comertul liber cu energie electrica, atunci cand unii au surplusuri, iar altii deficite. Spre exemplu, pentru a pune capat izolarii energetice, statele baltice au nevoie de conexiuni la retelele poloneze si finlandeze.
Comisia Europeana pare sa priceapa mesajul. Recent a autorizat cheltuirea a cinci miliarde de euro pentru proiecte energetice prioritare, inclusiv 1,75 miliarde euro pentru interconectori de gaz si electricitate, 1,25 miliarde euro pentru captarea carbonului si stocarea gazului si 250 milioane de euro pentru Nabucco. Nu este suficient, desigur, dar este un inceput bun.
Pe langa aceste politici, Europa trebuie sa articuleze o voce unica atunci cand are de-a face cu furnizori monopolisti precum Rusia sau, in viitor, cu un Iran care s-ar putea conecta intr-o zi la eventualele conducte caspice. O asemenea voce unica nu ar eroda dreptul suveran al statelor individuale de a-si stabili mixul de productie energetica (adica de a stabili proportiile dintre energia conventionala, regenerabila si nucleara), asa cum afirma unii eurosceptici; este vorba mai curand de o masura de bun-simt pentru tari hotarate sa-si apere securitatea comuna.
Siguranta energetica in Europa depinde, in ultima instanta, de recunoasterea faptului ca, data fiind natura interconectata a sistemelor de furnizare si transport, statele UE si tarile lor vecine trebuie sa se poata bizui unele pe celelalte. De aceea este vitala o solidaritate energetica mai solida a UE, la care fiecare tara sa puna umarul prin "clauze de solidaritate" obligatorii, garantand furnizarea de energie catre alte state in caz de urgenta – indiferent daca aceasta urgenta este de natura deliberata sau accidentala. Carta Energetica europeana, care pune accentul pe accesul la piete si transparenta – desi laudabila –, este insuficienta in momente de criza, cand pietele trec prin problemele cele mai grave.
Liderii europeni au datoria de a spune popoarelor lor ce trebuie facut pentru a garanta un viitor energetic sigur. Cei care refuza sa supuna opiniei publice alegeri dificile ar putea avea o viata usoara acum, dar cand catastrofa va lovi, ei isi vor pierde credibilitatea si legitimitatea. Pentru viitorul energetic al Europei, momentul alegerilor dificile este astazi.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
