Relatiile ziaristilor cu puterea sunt deseori extrem de ambigue. Se intampla ca ziaristii sa uite ca ei sunt, cum s-a spus, oarecum pompos, a patra putere in stat si ca nu au de ce sa umble dupa favorurile politicienilor. In realitate, raportul ar trebui sa fie invers, asa cum se intampla in vechile democratii, unde politicienii se tem de presa. La urma urmei, un ziar (Washington Post) a facut sa cada un presedinte american (Nixon). In Franta, Mitterrand pusese sub ascultare telefoanele mai multor ziaristi, inclusiv de la cotidianul Le Monde, ziar care a priori ar fi trebuit sa-i fie favorabil. Pe la noi insa s-a impamantenit cu greu ideea ca un ziar nu trebuie neaparat sa fie de partea cutarui sau cutarui partid ori om politic. Asa se face ca, dupa Revolutie, politicienii de dreapta, opusi lui Iliescu si PSD-ului, vedeau in orice critica ce le era adusa un semn ca ziaristul care o facea avea simpatii comuniste. De multe ori, ziaristul cu simt mult prea critic si care credea pur si simplu ca isi face meseria se auzea intrebat de cei care se simteau atinsi de criticile lui: "Pai bine, domnule, dumneata cu cine esti? Cu astia?!".
Se intampla insa ca ziaristii insisi sa faca sa dispara, imperceptibil, distanta sanatoasa care trebuie sa ii separe de clasa politica. Acum cativa ani, in timpul unei reuniuni ministeriale organizate la Bruxelles, am auzit, pe un culoar, cum un ministru roman certa o ziarista: "Pai, bine mai, fato, de ce ai scris tu prostiile alea despre mine?". "Nu eu, domnu’ ministru, redactorul-sef a pus titlul ala si a mai adaugat cate ceva, va rog sa ma credeti, si eu l-am vazut tot cand a aparut!…" "Da? si fraza cu «bilantul indoielnic» tot redactorul-sef a pus-o?" "Pai, au pus-o aia care corecteaza in redactie textele. Eu nu am control asupra lor!…" "Pai, daca n-ai control, fata mosului, schimba-ti meseria! Ca, daca continuati asa, eu nu va mai iau data viitoare pe avion… si sa vad eu dup’aia cum mai ajungi tu la Bruxelles!" Fata facea parte din grupul de ziaristi primiti la bordul avionului special care adusese la Bruxelles mai multi ministri si pe consilierii lor.
Sigur, la remarca "Sa vad eu cum mai ajungeti la Bruxelles!", raspunsul putea fi unul simplu: "Cu Taromul", cu un zbor de pasageri. E drept, se poate argumenta ca lucrul se practica si prin alte parti. si in Vest se intampla ca ziaristi de toate tendintele sa fie invitati sa ocupe un loc intr-un avion inchiriat de guvern sau, cum se mai spune cu un aer important, in "aeronava prezidentiala". Desigur, in ideea ca toata lumea o face, lucrul nu mai este perceput ca nefiind deontologic. In practica insa, acceptarea unor asemenea favoruri pune o grea presiune asupra impartialitatii jurnalistice. Stand cot la cot cu ministrii pe toata durata zborului, uneori ajungand sa-i tutuiasca, band whisky cu ei, spunand bancuri si banalitati, ba chiar facandu-si confidente unii altora, ziaristii si politicienii ajung sa faca sa dispara acea distanta dintre ei care garanteaza obiectivitatea. si atunci sigur ca la primul articol deranjant, politicianul se ofuscheaza: "Pai bine, mai, asta-mi faci tu mie, dupa ce te-am ajutat sa vezi lumea?".
