Despre luxul mimetic si alti demoni

Intamplarea face ca stiu, macar putin, despre ce vorbesc: am ajuns, recent, intr-un anturaj sub pecetea luxului, am asistat la facerea unei reviste romanesti despre lux, am navigat pe site-uri straine dedicate acestui subiect gigantic (cum ar fi, bunaoara, splendidul luxuryculture.com). Incet, incet, am realizat, in aceasta ultima luna a unui an care a facut cat zece de pana acum (in rau, dar si in bine), ca luxul inseamna mult mai mult decat a cumpara obiecte de mii de euro si a defila cu ele in vazul lumii. Exista o cultura a luxului si a sti sa alegi si sa apreciezi un brand actual sau o antichitate nu e de ici, de colo. si, mai ales, nu e pentru toata lumea. Unii definesc luxul in felul urmator: e de lux ceva ce nu-si mai permite nimeni altcineva in afara de mine. Luxul devine astfel sinonimul unicatului, dar tradeaza, de fapt, un viciu de perceptie care identifica luxul cu sumele exorbitante. Fireste ca totul porneste de la foarte multi bani, dar nu e suficient sa-i ai, trebuie sa stii sa-i folosesti, sa stii sa gusti luxul, sa fii educat s-o poti face.
Fara sa fiu fatalista, spun ca in Romania luxul e ceva rar. Nu avem o aristocratie a luxului (redundanta e voita), adica nu exista oameni bogati si suficient de educati pentru a contura o linie luxoasa a vietii mondene, a interioarelor, a vestimentatiei. Exista patura parvenitilor, care sufoca aceasta tara, apoi cea a oamenilor de afaceri – prea ocupati sa faca bani pentru a fi atenti si la ce fac cu ei. Toata lumea vrea sa epataze, sa imite, calp, stralucirea Occidentului, or, luxul presupune, paradoxal, tocmai o anumita discretie si eleganta. Daca in Romania lux inseamna Becali, Prigoana, Columbeanu, inseamna ca mai va pana om sti noi cum sta treaba cu luxul.