Nici unul din domeniile sistemului social-politic nu a stat mai mult in atentia presei si a societatii civile, in ultimii 4 ani, decat justitia. Asta, din momentul in care s-a aflat ca deficientele acesteia ar putea constitui principalul obstacol in cadrul aderarii, in 2007, la Uniunea Europeana. Tot justitia a fost considerata, atat de catre observatorii interni, cat si de cei externi, principalul succes al primilor ani de guvernare a Aliantei D.A.
Din pacate, atunci cand a fost vorba despre reforma in justitie, subiectul a fost exclusiv capacitatea acesteia de a lupta cu marea coruptie – prinderea pestilor mari. Deschiderea, imediat dupa schimbarea conducerii ministerului si Parchetului, a unor rasunatoare dosare cuprinzand acuzatii de coruptie aduse unor inalti demnitari apartinand vechii, dar si actualei puteri a creat imaginea unei justitii eficiente si lipsite de complexe. Reforma s-a cantonat in zona de interferenta a sistemelor politic si juridic.
A fost insa uitata o alta functie a justitiei – aceea de a face dreptate celor multi, de a solutiona cauze "marunte" – partaje, neintelegeri intre vecini, proprietati revendicate, infractiuni comune. Aici lucrurile nu mi se pare ca s-au miscat prea mult. Procesele continua sa dureze la nesfarsit, viciile de procedura sunt cotidiene (citari facute aiurea, acte care dispar din dosare, probe neadministrate sau administrate gresit etc.).
Nefiind jurist, nu poate sa nu ma uimeasca frecventa cu care hotararile unor instante sunt infirmate de alte instante, iar in cauze similare se adopta decizii contradictorii, ca si cum diferitii magistrati ar judeca fiecare dupa propria lege. Practic, regula este ca fie hotararea sa fie atacata prin recurs (care cred ca ar trebui sa constituie o situatie exceptionala), instanta superioara sa anuleze prima decizie, dosarul se trimite spre rejudecare si ciclul continua aproape la infinit.
Asemenea disfunctionalitati sunt atat de frecvente incat nu se poate elimina intrebarea daca e vorba doar de neglijenta, de incompetenta sau chiar de coruptie. Chiar cand nu e vorba despre solutii finale nedrepte, faptul ca hotararea survine la ani de zile dupa inceperea procesului le face inutile. Intre timp, impricinatii mor, casele in litigiu se darama de la sine, faptele implinite produc efecte. Mai mult, acest stufos sistem de administrare a actului de justitie presupune din partea impricinatilor cheltuieli semnificative (onorarii ale avocatilor, deplasari frecvente), aceesibile doar celor cu dare de mana, care pana la urma te fac sa te intrebi unde a ramas principiul accesului egal la justitie.
Pe de alta parte, la aproape trei ani de la inceperea a ceea ce s-a numit "ofensiva impotriva marii coruptii", constatam ca nici unul dintre marile dosare deschise cu surle si trambite nu a dus la o condamnare definitiva. Dimpotriva, avem o sentinta in care instanta a decis plata unor despagubiri substantiale pentru incalcarea drepturilor acuzatului (in cazul Patriciu), alta in care cauza a fost inchisa ca nefondata (Dan Ioan Popescu). Beneficiul mediatic exagerat de care s-a bucurat fosta ministra se intoarce astazi asupra intregii justitii.
Lipsa de finalitate a dosarelor deschise poate avea doua cauze. Una ar fi insuficienta pregatire a rechizitoriilor: s-a dorit producerea de dovezi rapide ca reforma este pe un drum bun, tratandu-se cu superficialitate probele juridice. Cealalta ar fi faptul ca sistemul nostru legislativ nu a fost suficient de bine pregatit pentru a instrumenta cazurile respective. Situatia proceselor Nastase si Iliescu, in care Curtea Constitutionala a dat, pe fondul unor prevederi legale confuze si deci interpretabile, solutii care duc la tergiversarea pronuntarii unor solutii, dovedeste ca legile pe care procurorii le au la dispozitie ori nu sunt favorabile producerii unor solutii (ceea ce inseamna ca reforma necesara nu s-a produs), ori nu au fost suficient studiate de catre acestia.
Sondajele indica o neincredere funciara a populatiei in justitia romana. Ea este usor de explicat: pentru omul obisnuit, justitia este in primul rand locul in care se duce sa i se faca dreptate. Disfunctionalitatile cotidiene, de genul celor la care m-am referit la inceputul articolului, il afecteaza direct. Cat despre arestarile de la televizor, ele nu mai constituie de mult un factor generator de incredere. Omul care vede cum un procuror-sef a carui destituire a fost ceruta (inainte de a prezenta motivele) de ministrul Justitiei instrumenteaza un dosar penal aceluiasi ministru, care la randul sau face plangere penala impotriva procurorului, se intreaba in ce fel de tara traieste si isi cauta dreptatea cat mai departe de orice tribunal autohton.
Mircea Kivu este sociolog
