Atunci cand acest articol va fi fost tiparit, rezultatul alegerilor pentru Consiliul National al PSD va fi deja cunoscut publicului. Acest rezultat este insa secundar, mai importante mi se par miscarile care se intampla de cateva luni incoace in acest partid.
Momentul de cotitura a fost constituit de esecul motiunii de cenzura initiate de catre PSD anul trecut, in octombrie. S-a intamplat atunci un fapt fara precedent in politica romaneasca postdecembrista: o asemenea motiune a fost respinsa pentru ca nu a fost votata tocmai de catre o parte a grupurilor parlamentare ale partidului initiator. Tonul "razmeritei" fusese dat de catre presupusul expirat – Ion Iliescu, care criticase deschis ideea de initiere a motiunii. La vremea respectiva, Mircea Geoana anunta sanctiuni severe impotriva celor care votasera impotriva deciziei conducerii partidului – lucru care probabil s-ar fi intamplat in orice partid normal. Faptul ca presedintele in exercitiu nu mai detinea controlul asupra activului de la varful partidului nu a fost probat atat prin indisciplina la urne, cat prin faptul ca aceste sanctiuni nu au fost niciodata luate – discutia a fost amanata pentru dupa alegeri, apoi uitata.
A urmat o perioada de armistitiu, necesar campaniei pentru alegerile europarlamentare, in care pe de o parte PSD a obtinut un rezultat mai bun decat cel scontat, dar pe de parte a putut fi cuantificata pierderea de electorat survenita in ultimii trei ani: de la 3,7 milioane de voturi in 2004 (e drept, impreuna cu partidul lui Dan Voiculescu) la 1,2 milioane in 2007. Asadar, partidul pierduse doua treimi din sustinatori. In fata acestor evidente, perioada de conducere a lui Mircea Geoana era greu sa fie calificata altfel decat un esec.
In aceste conditii, reactia era logica: ceea ce a inlaturat Geoana trebuie pus la loc – adica garda Iliescu-Nastase-Mitrea&Comp. De acest lucru se pare ca si-a dat seama chiar presedintele partidului, care a incercat sa dreaga lucrurile acceptand cel mai putin periculos sacrificiu: scoaterea din "adormire" a lui Miron Mitrea, prin numirea in functia de coordonator al campaniilor electorale din 2008 – functie deosebit de importanta, caci ea presupune un cuvant greu in stabilirea listelor de candidati, a alocarii resurselor etc.
Dar aceasta manevra nu a fost suficienta. Dupa o pregatire mediatica temeinica (blog, aparitii pe diferite posturi TV), Adrian Nastase a considerat ca si-a indeplinit stagiul de abstinenta si ca a venit momentul sa revina in primul plan al vietii de partid. Postul pentru care candideaza e unul simbolic – el a fost infiintat in 2001 doar pentru a oferi o compensatie lui Alexandru Athanasiu pentru meritul de a fi traficat blazonul PSDR si, implicit, facilitarea aderarii la Internationala Socialista; de altfel, se pare ca fotoliul de presedinte al Consiliului National a fost de drept vacant in ultimii doi ani, fara ca cineva sa bage de seama. Miza e alta, fostul presedinte doreste sa demonstreze ca mai sunt la Cornu oua de numarat, chiar daca productia s-a reprofilat pe prepelite. Probabil ca, daca i s-ar fi solicitat, Geoana ar fi acceptat ca, prin negociere, sa-i ofere lui Nastase functia cu pricina. Dar aceasta ar fi presupus, din partea lui Nastase, acceptarea pozitiei de superioritate a adversarului sau. Or, intentia sa este de a dovedi ca actuala conducere a partidului se teme de el. Pana acum, vazand reactiile nervoase ale lui Mircea Geoana, se pare ca a reusit.
Asta nu inseamna insa ca motivele (sau pretextele) care au dus la inlaturarea lui Nastase din functiile de conducere au disparut. Problemele de la DNA au ramas in suspensie. Daca, atunci cand au aparut primele acuzatii de coruptie, Nastase afirma ca abia asteapta sa-si dovedeasca in fata instantei nevinovatia, tot el este cel care ulterior a facut tot ce i-a stat in putinta pentru ca procesul sa nu ajunga in tribunal: exceptia de neconstitutionalitate, fondata sau nu, nu a fost menita sa grabeasca pronuntarea unui verdict pe fond. E drept, intre timp inflatia de acuzatii de coruptie, conjugata cu penuria de sentinte, a facut ca impactul asupra opiniei publice sa se diminueze. Iar faptul ca in partid nici nu se mai discuta (decat retoric) despre istoriile cu pricina este o proba ca mult trambitata reforma interna a fost doar o metoda de schimbare a garniturilor. Schimbare care, iata, se dovedeste pe deplin reversibila.
Mircea Kivu este sociolog
