Democraţia românească e precum frumoasa fără corp, pe cât de nepreţuită, pe atât de inaccesibilă. Iar România, la fel ca Miron din povestea versificată de Eminescu, deşi hărăzită să dorească ce-i mai de preţ, pare incapabilă să realizeze idealul. Să fie încă un blestem mioritic? Ori, poate, doar o neconcordanţă dintre obiective şi mijloace? Oricum, după douăzeci de ani de experienţe mai degrabă eşuate, democraţia românească este lipsită de consistenţă. Să ne mai mirăm că sediul ei formal, Parlamentul, a fost adus în derizoriu… Căci fără spiritul democraţiei, existenţa sa nu poate fi decât iluzie. Dacă societatea nu acceptă democraţia, nici politica nu poate fi astfel!
Votul, pe care mulţi l-au asimilat necritic democraţiei, e o consecinţă a existenţei culturii democratice, şi nu o condiţie a acesteia. Dacă democraţia nu este asumată de majoritatea cetăţenilor, votul nu poate fi decât o simplă armă politicianistă. Dar un alt indicator al democraţiei, cel puţin la fel de sugestiv precum exerciţiul de prestidigitaţie de la Camera Deputaţilor cu prilejul dezbaterii Legii pensiilor, este violenţa domestică. Iar ultimul Eurobarometru publicat la Bruxelles în urmă cu câteva zile, Violenţa domestică împotriva femeilor, ne relevă distanţa dintre România şi media statelor europene. Căci, dacă faţă de cealaltă jumătate a societăţii, cea tăcută şi marginalizată, se manifestă atâta ipocrizie, cum ne-am putea imagina că democraţia ar putea merge? Misoginismul societăţii politice româneşti, cel care dă tonul, nu înseamnă doar practicarea fără nici o inhibiţie a violenţei verbale, cum se observă o dată în plus şi în ultimele zile, ci şi critica statului şi a serviciilor publice în majoritate feminizate (sănătatea, administraţia publică, învăţământul). Şi dacă democraţia e în suferinţă, femeile, considerate slabe şi lipsite de apărare, nu sunt bine tolerate într-o societate în plină criză economică şi morală.
Recunoaşterea violenţei domestice ar fi un prim pas pentru limitarea acesteia. Dar dacă pentru media europenilor violenţa domestică este „inacceptabilă în orice circumstanţe şi trebuie pedepsită prin lege”, pentru 84% din respondenţii Eurobarometrului, pentru români proporţia coboară la 68%. Şi dacă pentru numai 12% din europeni violenţa domestică este „inacceptabilă, dar nu trebuie întotdeauna pedepsită prin lege”, proporţia românilor creşte la 21%. Alte exemple: 85% din europeni consideră violenţa fizică, ca formă a violenţei domestice, ca fiind foarte gravă, spre deosebire de 73% din români, iar în privinţa violenţei sexuale distanţa e şi mai mare, 85% la 69%. La fel, violenţa psihologică (71% la 53%) sau ameninţarea cu violenţa (64% la 50%). Or, cei ce tolerează violenţa domestică în diferitele sale forme lasă să se întrevadă, dincolo de probabila ipocrizie a multor răspunsuri „corecte”, lipsa deschiderii către democraţie în general, căci democraţia nu poate exista dacă egalitatea nu este conştientizată, acceptată şi aplicată.
