Este fotbalul doar o oglindă care reflectă emoţiile colective ale unei ţări? Sau ar trebui, în schimb, să fie văzut ca o lupă, dacă nu uneori ca o oglindă care distorsionează, dar dezvăluie pe terenul de joc frustrările, temerile, ambiţiile sau speranţele unei naţiuni? Ar fi tentant să-i atribuim fotbalului o cartografiere a stării emoţionale a lumii. Asia se descurcă mai puţin bine la Cupa Mondială decât în termeni economici, dar, cu siguranţă, progresează, compensând lipsa actuală de talent individual cu disciplina colectivă arătată de echipele sale.
Prin contrast, în termeni de creativitate, flerul latino-american străluceşte dincolo de Brazilia şi a confirmat statutul de puteri emergente al unor ţări precum Argentina, Uruguay şi chiar Chile. Africa, în ciuda unor rare succese individuale naţionale, continuă să aibă performanţe scăzute, chiar şi când Cupa Mondială se desfăşoară în curtea sa. Ca un francez care a urmărit cu un amestec de tristeţe şi de umilire comportamentul echipei naţionale franceze, atât pe teren, cât şi în afara lui (din fericire, tortura a luat sfârşit), observ că imaginea din oglindă capătă un sens profund. Dar poate un om să meargă atât de departe încât să spună că doar o ţară aflată în depresie poate produce o echipă de fotbal depresivă? Sunt multe ţări cu condiţii sociale şi eco–nomice asemănătoare sau mai rele decât cele din Franţa, dar echipele lor naţionale strălucesc în prezent pe teren. Luaţi în considerare Portugalia sau Olanda, ca să nu mai vorbim de Spania. Gândiţi-vă doar la Argentina. S-ar putea vorbi aproape de o relaţie inversă între încrederea într-o ţară şi cea în echipa sa naţională la Campionatul Mondial de fotbal.
Performanţa catastrofală a echipei Franţei în Africa de Sud poate accentua starea de depresie a naţiunii. Cetăţenii francezi aveau nevoie urgentă de o pauză, fie şi numai pentru o lună, de la realitatea socio-economică a ţării lor. Dar nu trebuie să confundăm consecinţele şi cauzele. Performanţa echipei franceze poate reflecta starea de spirit a ţării, dar eşecul starurilor internaţionale ale Franţei a reflectat, mai presus de toate, o lipsă totală de coordonare la cârmă. Prea mulţi bani şi prea puţin respect pentru onoarea de a purta tricoul echipei – destrămarea „Les Bleus” nu a fost un eveniment, ci un proces, cronica unui dezastru prezis, pentru a o cita pe Roselyne Bachelot, ministrul francez al Sănătăţii şi Sportului.
În realitate, ceea ce se aplică pentru Franţa poate fi spus despre multe alte echipe, cum ar fi Italia. Dar nicăieri contrastul dintre recentul trecut glorios şi prezentul mizerabil nu este la fel de spectaculos precum în cazul Franţei. În ţara lui Molière, eşecul, ca şi succesul, trebuie să fie teatral. În 1998 Franţa a putut sărbători victoria multicoloră şi multietnică, victorie a „Les Bleus”. În 2010 Franţa a rămas doar cu „the blues” şi unii oameni încep să vadă în eşecul echipei naţionale limitele modelului francez de integrare. „Noi”, francezii, am fost atât de mândri în 1998 să urmărim gigantica imagine simbolică a lui Zinedine Zidane (căpitanul francez, care este de origine algeriană) proiectată pe Arcul de Triumf de pe Champs-Elysées. „Noi”, francezii, nu am fost doar în vârful lumii, dar am fost şi copleşiţi de un sentiment de mândrie, similar, probabil, cu ceea ce mulţi americani au simţit după victoria lui Barack Obama la preşedinţie. Lozinca „Libertate, Egalitate, Fraternitate” părea reală, la fel ca valorile Republicii noastre.
În 2010 „ridicarea şi căderea Les Bleus” pot fi interpretate ca fiind o versiune rapidă a studiului lui Gibbon privind declinul Imperiului Roman. Un împărat slab (preşedintele Federaţiei Franceze de Fotbal) a ales un general incompetent (antrenorul Raymond Domenech), care nu a reuşit să inspire mercenarii (jucătorii) sau să le inducă un sentiment de sacrificiu colectiv şi datorie. Dar există un studiu mult mai util decât analiza lui Gibbon asupra Romei ca să înţelegem ce s-a întâmplat cu echipa Franţei: examinarea magistrală a lui Marc Bloch a colapsului Franţei în 1940, lucrarea „O înfrângere ciudată”. Ca şi în cazul armatei franceze din primăvara anului 1940, strategia şi tehnica echipei franceze de fotbal au fost depăşite. Dacă alăturăm războiul şi fotbalul, comparaţia care ne vine în minte este cea a unităţii militare franceze îmbătrânite, în spatele liniei Maginot, în 1940, incapabilă să se confrunte cu atacul neaşteptat al tancurilor aflate sub comanda puternică a generalul Heinz Guderian.
O întrebare rămâne. Franţa este doar o versiune extremă a situaţiei neplăcute în care au ajuns „Marile Puteri” ale Europei tradiţionale? În Europa, cel puţin atunci când vine vorba de fotbal, „mic înseamnă frumos”, iar, ca fan, este mult mai bine să fii olandez, portughez sau slovac decât italian, englez sau, desigur, francez. Chiar şi Spania şi Germania, în ciuda faptului că s-au calificat pentru runda următoare, au început să îşi sperie fanii cu rezultate amestecate.
www.project-syndicate.org
