În mediatizata anchetǎ despre locuinţele repartizate unor generali şi apoi cumpǎrate de cǎtre aceştia, procurorii DNA au, probabil, motive întemeiate sǎ ancheteze dacǎ atribuirile respective fuseserǎ sau nu fǎcute cu respectarea legii nr.562/2004. Concentrându-ne atenţia asupra elucidǎrii mǎsurii în care un contract de închiriere era sau nu valabil în momentul vânzǎrii locuinţelor, dacǎ declaraţiile date de generalii beneficiari au fost sau nu false, riscǎm sǎ pierdem din vedere fondul problemei.
Problema e, dupǎ mine, cǎ anumiţi oameni au “dreptul” sǎ primeascǎ locuinţe, cu chirie, pe care apoi sǎ le cumpere la un preţ care reprezintǎ mai puţin de un sfert din cel al pieţei. Cu alte cuvinte, în afara salariului cuvenit, primesc un “bonus” substanţial, netransparent şi neimpozitat. În plus, aceste beneficii sunt discriminatorii, cǎci bǎnuiesc cǎ nu toţi generalii armatei române au primit câte o asemenea locuinţǎ.
În ţara asta, şi în orice ţarǎ normalǎ, pentru a avea o locuinţǎ, trebuie sǎ o cumperi sau sǎ o închiriezi, plǎtind pentru aceasta un preţ corect. Excepţie fac cei care nu dispun de resurse financiare suficiente, şi pentru asta primesc un ajutor social (uneori, sub formǎ de locuinţǎ dintr-un fond special, cu chirie subvenţionatǎ). O altǎ excepţie ar fi situaţiile în care funcţionari ai statului sunt obligaţi, din motive independente de dorinţa lor, sǎ-şi schimbe localitatea de reşedinţǎ şi atunci li se pune la dispoziţie o locuinţǎ de serviciu – dar numai pe durata acestei deplasǎri forţate.
Sunt zeci de mii de familii (unele, compuse din douǎ-trei persoane) care locuiesc în garsoniere de confort doi. Unii le-au cumpǎrat la preţul pieţei şi plǎtesc rate şi dobânzi. Dar numai unii dintre ei, pentru cǎ au gradul de general, primesc din acest motiv “locuinţe de serviciu” pe care apoi le cumpǎrǎ la preţuri simbolice şi cu dobândǎ subvenţionatǎ.
Mulţi şi-ar dori o casǎ de vacanţǎ, dar nu şi-o pot permite pentru cǎ au de plǎtit, pânǎ aproape de vârsta pensionǎrii, ratele pentru o locuinţǎ modestǎ. Alţii, pentru cǎ sunt generali, primesc, la un preţ “renegociat” de 26.000 euro, un apartament de 115 mp în centrul Capitalei.
Aşadar, nu e deloc relevant dacǎ Dobriţoiu avea sau nu în proprietate o locuinţǎ atunci când i s-a repartizat o alta, dacǎ garsoniera în care locuia Şerban era sau nu suficientǎ. Din punctul meu de vedere, sistemul care acordǎ unora nişte drepturi pe care “muritorii de rând” nu le au nu poate fi decât greşit. Oamenii au salarii (poate nu aşa de mari pe cât s-ar considera îndreptǎţiţi, dar sigur mult mai mari decât ale multor altora) care le permit sǎ-şi dobândeascǎ o locuinţǎ decentǎ. Repartiţia dupǎ nevoi nu a putut deveni realitate nici în regimul comunist.
Nu este doar cazul militarilor de rang înalt. La urma urmelor, “cazul Mihǎileanu” se înscrie în aceeaşi speţǎ. Primarul de atunci al Capitalei primise o locuinţǎ pe care ulterior a cumpǎrat-o, “în condiţiile legii” cu o sumǎ simbolicǎ. Adicǎ, a primit cadou, din partea statului, diferenţa dintre preţul real al locuinţei şi cel plǎtit efectiv (din informaţiile din presǎ, cam 10% din preţul pieţei). Multe speţe similare vom descoperi dacǎ vom analiza toate atribuirile de locuinţe “sociale” de care au beneficiat de-a lungul timpul tot felul de şefuleţi sau rudele acestora – presa ne oferǎ periodic exemple.
De ce mi se pare greşit acest sistem? Pentru cǎ, pânǎ la urmǎ, aceste “cadouri” sunt plǎtite de cǎtre noi, contribuabilii. De exemplu, casele vândute la preţuri simbolice ar fi putut fi oferite la schimb celor expropriaţi de cǎtre regimul comunist, şi ale cǎror imobile nu pot fi restituite în naturǎ. Suma imensǎ pe care o are acum de plǎtit statul (adicǎ noi) ar fi fost ceva mai micǎ – sau mult mai micǎ, dacǎ socotim toate “cadourile” imobiliare fǎcute din 1990 încoace diverşilor demnitari.
Abuzurile de tot felul în domeniului fondului locativ din proprietatea publicǎ nu vor conteni atât timp cât nu se va reglementa clar şi unitar regimul acestuia, în sensul de a nu se mai permite vânzarea la alt preţ decât cel al pieţei. Este demonstrat faptul cǎ, ori de câte ori o lege permite unei categorii de cetǎţeni accesul preferenţial la anumite bunuri, va exista acolo un izvor de abuz.
