Traian Băsescu s-a oprit. Nu mai presează pentru înlocuirea premierului şi, sub pretextul că România are nevoie de stabilitate, lasă un răgaz liderilor PDL să propună o variantă mai bună pentru relansarea guvernării. Deşi pare a fi doar o suspendare temporară a planurilor preşedintelui, decizia arată cît de complicată este ecuaţia puterii şi, mai ales, cât de greu le este liderilor de partide să lupte împotriva propriilor instincte, chiar şi atunci când le pun în pericol supravieţuirea politică.
Lupta surdă pe care o duce preşedintele cu cei din coaliţia de la putere pentru a-i convinge să accepte o schimbare de premier are două planuri: unul de suprafaţă, axat în jurul unei probleme aparent greu de rezolvat şi unul de profunzime, care reflectă frica unor lideri de a pierde controlul asupra resurselor la care le dă acces guvernarea.
Primul plan ţine de răspunsul la întrebarea: cine va prelua funcţia lui Boc? Problema reală este că preşedintelui nu îi este deloc uşor să găsească un înlocuitor, iar demersul îi provoacă mai degrabă frustrări. Dovada – declaraţia despre atitudinea de profesor a Băncii Naţionale a României, făcută în interviul acordat radioului public.
Afirmaţia nu era deloc o contră la criticile pe care Mugur Isărescu le-a formulat la adresa guvernului, pentru simplul motiv că şi preşedintele spusese aceleaşi lucruri cu doar câteva zile înainte:
majorarea TVA a fost o greşeală, care a întârziat cu şase luni ieşirea ţării din recesiune. În locul acestei măsuri, ar fi fost de preferat să fie impozitate pensiile, o decizie impopulară, dar corectă din punct de vedere al relansării economice. Spusele sale vizau o altă nemulţumire, pe care de fapt a şi formulat-o: „Ia întrebaţi pe unul dintre ei (cei de la BNR – n.m.) dacă vrea să fie ministru de finanţe?
Sunt foarte mulţi cei care preferă să dea lecţii, decât să vină să mişte lucrurile”.
Nu mai este de mult un secret că preşedintele contează pe specialiştii Băncii Naţionale ca pe una din principalele resurse de înalţi demnitari. Doar că, foarte probabil, de această dată, frustrarea sa nu
venea din refuzul unui portofoliu de ministru de finanţe, ci chiar al celui de premier. Şi nu ar fi prima oară. Să ne amintim cât de dificil i-a fost să recruteze un posibil premier în iarna lui 2009.
Sigur că situaţia de acum este mult diferită faţă de cea de atunci, însă nu într-un mod esenţial. Dificultatea de a găsi profesionişti neînregimentaţi politic, dispuşi să-şi asume travaliul guvernării este una dintre problemele fundamentale ale tuturor partidelor.
Preşedintele ne-a reamintit, de fapt, cât de greu este să convingă oameni cu o carieră solidă, care au ajuns pe merit în funcţiile pe care le deţin şi nu prin cumetrii de partid, să îşi pună reputaţia la bătaie pentru a repara oalele sparte de politruci incompetenţi, sau pentru a intra cu buldozerul în jungla administraţiei publice, în faţa căreia miniştrilor numiţi după algoritm le tremură genunchii.
Motivele sunt cele bine ştiute: presiunile colosale la care sunt supuşi independenţii din partea partidelor de la guvernare, dar şi riscul periclitării carierei profesionale. Pentru că oferirea unui portofoliu ministerial este privită în politica dâmboviţeană ca o recompensă şi nu ca o responsabilitate, lor li se cere acelaşi tip de loialitate ca şi miniştrilor care au carnet de membru: interesele partidului sunt pe primul loc, nu cele ale guvernării. Şi nu sunt mulţi cei ce pot face faţă repercursiunilor în cazul în care decid să nu se supună acestui comandament şi aleg să servească interesul naţional indiferent de costul politic.
De fapt, nici unul dintre puţinii premieri sau miniştri care au ajuns într-o astfel de situaţie nu a rezistat mult în funcţie şi, chiar dacă unii au facut-o, nu ar dori să repete experienţa. De asta a fost îndepărtată din guvern Monica Macovei, de asta se ţin deoparte şi Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu, de asta i-a fost şi îi este atât de greu lui Traian Băsescu să găsească un înlocuitor pentru Emil Boc.
Aici începe al doilea palier al tensiunilor dintre Băsescu şi coaliţia de guvernămînt. Cel esenţial. Deşi a identificat profesionişti care ar putea face o figură onorabilă în funcţia de prim ministru, măcar şi
pentru că înţeleg economie mult mai bine decât Emil Boc, Băsescu nu a reuşit până acum să rupă cercul vicios trasat de dorinţele nerealiste şi contradictorii ale partidelor de la putere. Ele vor un premier cu prestanţă şi autoritate, competent, cu o imagine impecabilă, care să-i salte în sondaje şi spun cu ţâfnă că nu acceptă ca surogat „un contabil”.
Dar care dintre foarte puţinele personalităţi care s-ar potrivi dorinţei lor ar accepta să ocupe fotoliul de premier, să facă frumos în faţa camerelor de luat vederi, să meargă la televiziunile mogulilor
şi să le dea peste nas jurnaliştilor obraznici cu superioritate şi eleganţă, dar atunci când vine vorba de luat decizii cruciale pentru ţară, să se lase jucat pe degete de şefii partidelor din coaliţie, să ignore ceea ce îi dictează conştiinţa profesională şi interesul naţional şi să facă doar ceea ce ştie sigur că nu îi va deranja pe cei ce şi-au dat acceptul pentru numirea sa?!
Mai pe scurt, vor un nou premier cu personalitate, dar nu cu foarte multă personalitate. Vor unul carismatic, pe care oamenii să-l îndrăgească (pentru a-i face să uite că partidele pe care le reprezintă i-a lăsat în fundul gol), dar nici atât de mult încât toate procentele de popularitate să se ducă doar la el şi nimic la partid. Vor unul competent, dar nici atât de competent încât să aibă prea multe idei şi iniaţive proprii pentru că şi le va susţine pe ale sale, nu pe ale partidului. Vor unul cinstit, dar nici atât de cinstit încât să le spună pas atunci când îi cer să le numească în funcţii protejaţii sau să închidă ochii la contractele lor cu statul. Vor unul puternic, care să reziste huiduielilor celor pe care va trebui să-i dea afară din regii şi ministere, dar nici atât de puternic încât să nu mai vrea să demisioneze atunci când vor vrea să-l schimbe cu un membru de partid.
Există un astfel de Făt Frumos în braţele căruia prinţesele politicii româneşti s-ar abandona pe loc, fără fandoseli şi fără teama că în scurt timp s-ar putea trezi şi seduse şi cu banii luaţi? Răspunsul îl
ştiţi şi dumneavoastră. Doar că, pentru PDL, UDMR şi UNPR, cel mai aproape de imaginea bărbatului de stat ideal este nimeni altul decât Emil Boc. Şi de aceea au făcut front comun în apărarea sa.
Pentru toate partidele aflate la putere Emil Boc a fost premierul perfect: a încasat cu stoicism, şi-a asumat fără crâcneli oprobriul maselor, a şi reformat pe ici pe colo, nu a cochetat cu adversarii, dar, mai ales, i-a cam lăsat să-şi facă de cap cu banii statului, fără să ceară o parte pentru el, cum au făcut cei dinaintea lui. În plus, prin prezenţa lui în fruntea guvernului, i-au dat şi cezarului Băsescu ce este al cezarului: dreptul de a avea principalul cuvânt de spus în politicile executivului. Şi atunci, de ce să renunţe de bună voie la un aranjament care a funcţionat atât de bine (pentru ei)?
Sigur, ar fi o naivitate să ne imaginăm că pe Emil Boc nu îl flatează imaginea de „homme fatal” pe care o proiectează privirile lacome pe care i le aruncă partidele aflate la guvernare şi că l-ar deranja dacă ar rămîne premier până în 2012. Doar ca, între dulcegăriile subalternilor şi perspectiva de a-şi mânia şeful, este neîndoielnic că premierul ar ceda fără ezitare la cea din urmă. Aşa că, în clipa de faţă, lupta se dă cu el pe post de spectator.
Deşi public declară că nu îl interesează procentele PDL-ului, Traian Băsescu nu are cum să privească detaşat prăbuşirea partidului său. Pentru simplul motiv că, dacă PDL pierde puterea în 2012, mandatul său prezindenţial şi implicit proiectul vieţii sale, se va încheia înainte de termen. Şi aproape sigur fără a-şi fi atins obiectivul de a fi contribuit decisiv la procesul de modernizare a României. Măsurile anunţate pentru perioada următoare, restructurarea regiilor şi impunerea de echipe de conducere private la marile companii de stat arată clar că este hotărât să meargă mai departe cu măsurile de reformă a statului. Aici este, de fapt, frontul principal pe care se duce confruntarea cu cei ce şi l-ar dori în continuare pe Emil Boc premier.
Şi ei sunt de acord cu preşedintele că păstrarea sa în fruntea guvernului diminuează considerabil şansele de recuperare a încrederii electoratului. Dar mai teamă decît de asta le e de alte două lucruri. În primul rând, că următoarele măsuri de reformă s-ar putea lua cu un premier care să nu asculte de ritmul prudent pe care îl cer partidele şi mai ales de faptul că toate branşamentele pe care şi le-au făcut la rezervoarele cu bani ale statului ar putea fi aruncate în aer. Chiar şi accidental.
În prima chestiune, poziţia liderilor PDL este fără perdea. Toate declaraţiile din ultima vreme au reafirmat la unison următoarea idee: perioada de austeritate s-a încheiat, românii au scăpat de tăieri salariale şi de pensii şi urmează o perioadă de prosperitate, la început mai timidă, dar, pe măsură ce economia îşi revine, din ce în ce mai consistentă, care va fi simţită în final de către toată lumea.
Derivata politică: dacă noi, puterea, ne-am asumat costurile de imagine ale măsurilor dure, de ce să nu beneficiem şi de consecinţele pozitive ale deciziilor pe care le-am luat? De ce să aducem un premier independent şi el să fie creditat cu rezultatele muncii noastre?
Această atitudine intră în contradicţie cu strategia preşedintelui, care nu vede reforma ca pe un proces încheiat. Dacă restructurarea regiilor se va face potrivit planurilor sale, vor urma concedieri şi, implicit, un nou cost de imagine pentru partidele aflate la putere. PDL are o singură şansă să împiedice o nouă prăbuşire în sondaje: să păstreze un premier din rîndurile sale, care să accepte, după cum s-a întâmplat şi până acum, jumătăţile de măsură. Pentru că, deşi aripa Blaga a fost învinsă, sentimentul că reformele duse până la capăt fac mai mult rău decât bine partidului este împărtăşit şi de mulţi dintre cei ce l-au susţinut pe Emil Boc, care acum conduc partidul.
Dar şi mai importantă însă, în decizia de a-l susţine pe Emil Boc, este spaima liderilor partidelor de la putere că, o dată început procesul de restructurare a regiilor şi companiilor, oamenii pe care i-au susţinut în funcţiile de conducere ale acestor instituţii vor fi zburaţi. Iar o dată cu ei vor fi puse în pericol şi contractele oneroase prin care drenează banii publici. Cu Emil Boc, premier şi şef de partid în acelaşi timp, se va mai putea negocia. El ar înţelege că nu doar ei pierd bani, ci şi partidele. Şi încă într-un moment crucial – cu puţin timp înainte de campania electorală. Cu un premier independent, şansa de a împiedica această catastrofă scade considerabil.
O dată numiţi manageri privaţi la respectivele companii, puterea de a le influenţa deciziile şi de a-i face să accepte contracte dezavantajoase se diminuează drastic. Un premier independent şi scoaterea principalelor companii de stat de sub influenţa politică ar echivala cu o mini-revoluţie. Iar faptul că ea ar putea schimba pentru totdeauna, în bine, regulile jocurilor de putere în România, nu reprezintă nici o consolare pentru cei ce s-au obişnuit să prospere fără a oferi nimic în schimb celorlalţi.
Băsescu le înţelege temerile şi ştie că există un ritm al schimbărilor care, în ciuda efectelor pozitive pentru ţară, îi poate costa imens pe cei care l-au susţinut şi pe care şi i-ar dori la putere şi după 2012. Nu a găsit încă, probabil, suficiente argumente prin care să-i convingă că merită să rişte. Că impactul pozitiv a unor asemenea măsuri asupra unei economii care se pregăteşte din nou să decoleze va fi suficient de puternic pentru a compensa toate temerile lor. Şi, pentru că nici în parlament lucrurile nu sunt clare în ceea ce priveşte numărul de voturi pe care puterea contează cu adevărat, a ales să temporizeze.
Timpul nu trece însă în favoarea sa. Şi nici în favoarea României. Ca de fiecare dată când calculele electorale au avut întâietate în faţa priorităţilor reformei, toată lumea a pierdut.
