Biserica Catolică continuă să practice exorcismul, despre care se vorbeşte numai în spatele uşilor închise. La o conferinţă de anul trecut, episcopii catolici din SUA au atras atenţia că există cerere mare de preoţi calificaţi pentru acest serviciu.
Din circa 70.000 de cazuri de exorcism, câte a realizat de-a lungul carierei, părintele Gabriel Amorth estimează că mai puţin de 100 au fost cazuri de posedare demonică autentică. „Exorcistul-şef al Diocezei de Roma citează această cifră şi o confirmă, dar în catolicismul modern se crede că Diavolul este doar o faţă a bisericii tradiţionale, situat ca o prezenţă intangibilă a răului în lume”, a spus părintele către jurnalistul şi scriitorul Peter Stanford, care a publicat recent în Marea Britanie cartea şi e-bookul „Biography of the Devil/ Biografia Diavolului”.
Cei doi s-au întâlnit într-o biserică anonimă de la periferia Romei, unde au discutat despre exorcism. După întâlnire, Stanford se întreabă totuşi de ce Biserica se teme să vorbească despre acest subiect tabu – se arată într-un text apărut în publicaţia britanică The Independent.
Majoritatea suferă de o boală psihică
„Este vital să se distingă cele două cauze, de aparenţă a posesiunii demonice. Pentru majoritatea oamenilor este o boală psihică ce poate fi vindecată de psihiatrie”, spune părintele Gabriel. În loc să-i stropească pe cei care vin la el să ceară ajutor doar cu apă sfinţită şi să le citească din ritul de exorcizare, cum era practica standard a Bisericii medievale, preotul acceptă aparent necesitatea trimiterii la un medic calificat, o acţiune foarte modernă în creştinismul de azi.
„Dar sunt alţii, un mic număr de adevăraţi posedaţi. Adesea, aceştia arată ca nişte oameni normali, care îşi văd normal de viaţa lor. Au fost persoane care, în timpul exorcismului, vomitau cuie, alţii bucăţi de sticlă, chiar echipamente radio”, spune părintele Gabriel. Pare comic, dar el nu zâmbeşte deloc. De fapt n-a zâmbit deloc de-a lungul întâlnirii, remarcă Peter Stanford, nici atunci când a afirmat, privindu-l drept în ochi, că „Diavolul lucrează prin intermediul mass-media”.
Un nou film despre posedare
Aceeaşi temă tratează şi cel mai recent film de la Hollywood, „The Rite/Ritualul”, care a avut premiera mondială în ianuarie, iar în România va fi lansat pe 11 martie 2011. Ideea filmului merge pe reţeta din „Exorcistul”, un horror devenit simbol, lansat în 1973. „Ritualul” explorează acelaşi teritoriu: un tânăr preot american, încă student, părintele Michael Kovak (Colin O’Donoghue), este trimis, împotriva voinţei sale, la Roma, de episcopul său, pentru a participa la un curs de specializare pentru exorcişti. Sceptic faţă de tot ce vede, inclusiv faţă de dogmele religiei, părintele Michael nu ezită să le spună superiorilor că răspunsurile pot fi găsite mai degrabă în tratamente psihiatrice, decât în forţe demonice şi exorcizări. Când Michael îl întâlneşte pe părintele Lucas Trevant (Anthony Hopkins), celebru pentru miile de exorcizări pe care le-a făcut, tânărul începe să aibă îndoieli. Asistă la un caz de „posedare” atât de puternic încât părintele Lucas se simte depăşit, iar Michael înţelege că dincolo de explicabil există fenomene pe care nimeni nu le poate controla sau înţelege.
Ca şi producţia din 1973, realizatorii terifiantului film „Ritualul” spun că s-au inspirat din fapte reale, bazându-se pe experienţa părintelui Gary Thomas din Saratoga, California, un preot paroh din suburbia Silicon Valley. Acesta a fost trimis de episcopul său la Roma, în 2005, pentru a se forma şi apoi a ocupa poziţia vacantă de exorcist al diocezei. A ajuns profund neîncrezător în inima Vaticanului şi, la fel ca părintele Michael, a fost dat pe mâna unui bătrân expert. Niciodată nu a dezvăluit numele mentorului său, iar asemănările cu părintele Gabriel sunt temperate de personajul interpretat de Hopkins, care la rândul său are dubii cu privire la existenţa Diavolului.
Penurie de exorcişti
E adevărat însă că anul trecut părintele Gabriel a făcut senzaţie în presă când a trimis un memoriu susţinând că Satana a lucrat chiar şi pe coridoarele Vaticanului. Tocmai de aceea, autorul „Biografiei Diavolului” spune că în cartea sa sunt menajate câteva figuri din anturajul papal.
În ciuda durităţii sale, exploatată cu mijloace cinematografice clasice, „Ritualul” nu poate fi respins prin acuzaţia de neruşinare şi senzaţional, spune Stanford după întâlnirile din Roma, unde a constatat că este singurul loc din lume în care exorciştii Bisericii vorbesc deschis despre munca lor. Potrivit celor mai recente norme papale, fiecare dintre cele 3.000 de eparhii ale Bisericii Catolice din întreaga lume ar trebui să aibă printre preoţi un exorcist instruit, dar a cărui identitate rămâne învăluită în mister. Interesându-se de asemenea persoane care să se afle pe teritoriul Marii Britanii, jurnalistul a primit răspunsuri evazive, singurul deschis fiind părintele Gabriel din Roma.
Diavolul, „un agent eficient…”
În Biserica modernă nu este suficient doar să-l menţionezi pe Satana. Figura bine conturată în Evanghelii, cu solzi, coarne şi cu un chip terifiant, era des pictată pe zidurile bisericilor medievale, în descrierea chinuitoarelor scene din Iad. I-a inspirat pe Dante şi Bosch, pe Milton şi Byron, pe Bulgakov şi C.S. Lewis, însă acum numele său este rar pomenit din amvon.
Ultimul Papă care a vorbit despre Diavol a fost Papa Paul al VI-lea, în 1972. Într-o adresă, despre care a vorbit şi părintele Gabriel, Papa personifica răul în figura Diavolului, socotindu-l „un agent eficient, o fiinţă spirituală vie, pervertită şi gata să pervertească”. Prin contrast, Papa Ioan Paul al II-lea, în cel de-al 27-lea an al domniei sale, a făcut doar două referinţe la Satana, ambele într-un context larg: în Catheismul Bisericii Catolice, publicat de Papă în 1993, şi apoi când l-a numit „o voce seducătoare” care ispiteşte omenirea pe un drum greşit.
Logica din acest legământ de tăcere este simplă. Liderilor Bisericii nu le place să fie menţionat Satana, din cauza rezonanţei sale medievale şi pentru că nu vor să fie atinşi de superstiţie. Există, de asemenea, o brumă de remuşcare pentru crimele pe care Biserica le-a comis de-a lungul secolelor prin invocarea reală a Diavolului. Inchiziţia a torturat şi a ucis pe cei care au îndrăznit să nu fie de acord cu linia papală, victimele sale – în special evrei, femei şi păgâni deopotrivă – fiind de obicei prezentate ca făcând parte din liga Satanei.
Chiar şi în 2011, Diavolul nu este în întregime renegat de Biserică, ce a făcut totul să-l prezinte cât mai înspăimântător. Rămâne o parte a catolicismului, deşi acum este repudiat, ca o persoană cu un trecut întunecat, despre care familia preferă să nu vorbească. De aici, probabil, şi tăcerea în legătură cu actele de exorcism. Însă este destul de dificil să nu vorbeşti despre Diavol în public atunci când există o adevărată reţea de exorcişti în întreaga lume, mai povesteşte Peter Stanford. Aceasta este o ambiguitate cu care Biserica trăieşte de mult timp. Ioan Paul al II-lea a reuşit să efectueze el însuşi, în 1982, o exorcizare asupra unei tinere femei tulburate, un episod amintit în autobiografia cardinalului francez Jacques Martin, intitulată „My Six Popes”, publicată în 1993.
S-ar spune că în secolul al XXI-lea, Satana a fost retrogradat la periferia extremă a creştinismului, care încă preferă o interpretare literară a Bibliei. Dar se pare că nu e aşa. El este încă în măruntaiele bisericii. De altfel, la lansarea americană a filmului „The Rite”, jurnaliştii de la New York Times au reamintit că în noiembrie 2010, la o conferinţă de episcopi catolici din SUA, s-au constatat cererea tot mai mare a congregaţiilor pentru exorcism şi lipsa de preoţi suficienţi care să fie calificaţi pentru acest serviciu.
>>Părintele Gabriel a făcut senzaţie anul trecut cu memoriul în care susţinea că Satana a lucrat chiar şi pe coridoarele Vaticanului.
