Dupǎ ce am avut un preşedinte cǎruia îi plǎcea sǎ tot aparǎ la televizor, acum se pare cǎ şeful SRI este cel care a prins gustul micului ecran. (De când au apǎrut plasmele cât peretele, nemaivorbind de proiectoare, sintagma ar trebui revizuitǎ.) Nu ştiu în câte ţǎri se mai întâmplǎ asta, dar ne-am resemnat demult cu ideea cǎ trǎim într-o hiperdemocraţie (originalǎ, nici vorbǎ) în care dreptul la opinie nu poate fi refuzat niciunui demnitar. Sǎ vedem însǎ ce are de spus şeful intelligence-ului românesc (a nu se confunda cu “intelighenţia”).
E tare supǎrat cǎ tocmai acum, când vedem bine ce se întâmplǎ în Franţa şi nu numai acolo, judecǎtorii de la Curtea Constituţionalǎ i-au respins legea greşit denumitǎ Big Brother – pe numele de fatǎ, “Legea privind securitatea cibernetică a României”. Şi chiar ne spune: “Eu vreau să avertizez foarte serios că existǎ o rǎspundere şi moralǎ undeva, în stat, în legǎturǎ cu securitatea naţionalǎ a cetǎţenilor României – nu a statului, nu mai vorbesc de stat – şi cǎ la [sic!] momentul în care se va întâmpla o catastrofǎ voi şti spre cine sǎ arǎt cu degetul”. E drept, nu ne-a spus spre cine anume va arǎta cu degetul (în copilǎrie am fost învǎţat cǎ nu-i frumos sǎ arǎţi cu degetul, dar ar putea fi un regionalism).
Dacǎ nu ne-a spus, încerc sǎ ghicesc. Poate spre parlamentarii PNL care au sesizat Curtea Constituţionalǎ. Dar ei nu au fǎcut nici un rǎu, doar au exercitat un drept sfânt – cel de petiţionare. Asta, între noi fie vorba, dupǎ ce în Senat votaserǎ legea în unanimitate, ca orbeţii. Dar nu ei sunt cei care au creat “vidul legislativ”, pentru cǎ sesizarea lor ar fi putut foarte bine sǎ rǎmânǎ fǎrǎ efect.
Mai degrabǎ, cred cǎ degetul acuzator-ameninţǎtor al şefului serviciului secret se îndreaptǎ cǎtre cei nouǎ judecǎtori ai Curţii Constituţionale. Ei şi-ar fi abandonat, se pare, rǎspunderea moralǎ ce le-ar reveni. Adicǎ, ei nu ar fi trebuit sǎ judece dacǎ legea corespunde sau nu prevederilor constituţionale, ci dacǎ e sau nu “spre binele cetǎţeanului”. Am citit cu atenţie textele Constituţiei şi ale legii de organizare a Curţii, şi nu am dedus de nicǎieri cǎ asemenea verificǎri ar intra în atribuţiile sale. De fapt, judecǎtorii au fǎcut ce trebuia sǎ facǎ: au comparat textul legii cu prevederile constituţionale şi au constatat cǎ cele douǎ sunt incompatibile. Cǎ, mai mult, incompatibilitǎţile nu sunt punctuale, ci ţin de ansamblul legii – de asta au respins-o în întregime, nu doar anumite articole.
Domnul Maior se pare cǎ se pricepe mai bine decât cei nouǎ la interpretarea legilor fundamentale: “Mǎ intereseazǎ aspectul raţional, juridic legat de aceste legi. Noi considerǎm cǎ ele sunt concordante cu exigenţele şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, unde sunt, de asemenea, expert (…) şi doctoratul meu e luat în acest domeniu”. Dacǎ-i aşa, poate n-ar fi rǎu sǎ-şi cearǎ transferul la Curtea Constituţionalǎ, mǎcar temporar – cǎ tocmai a apǎrut un post oarecum vacant. Pânǎ una-alta, din fericire, competenţa ultimǎ în domeniul constituţionalitǎţii nu aparţine SRI.
Adevǎrul e altul. Legea a fost gânditǎ prost – adicǎ fǎrǎ grijǎ pentru constituţionalitate. Asta nu a putut nega cu argumente valabile nimeni, nici domnul Maior, nici diverşii susţinǎtori (din societatea civilǎ) ai legii. A fost trecutǎ prin Parlament ca gâsca prin apǎ, adicǎ fǎrǎ nici o dezbatere: aprobatǎ tacit în Camera Deputaţilor, apoi introdusǎ în ultima şedinţǎ pe ordinea de zi a plenului Senatului pe nesimţite şi, în aceeaşi ultimǎ şedinţǎ, adoptatǎ în unanimitate, fǎrǎ a-i fi discutat fondul (a se vedea stenograma).
În mod normal, dacǎ într-adevǎr fǎrǎ o asemenea lege nu ne poate apǎra de terorişti, şeful SRI ar trebui sǎ reciteascǎ Constituţia, dupǎ care sǎ-şi foloseascǎ degetele nu pentru a arǎta cine ştie încotro (am zis cǎ nu-i frumos), ci pentru a scrie un nou proiect de lege, ţinând cont de drepturile şi libertǎţile fundamentale ale cetǎţeanului, care nu pot fi sacrificate nici mǎcar în numele securitǎţii. Sǎ o supunǎ dezbaterii publice, aşa cum se cuvine şi cum e legal, dupǎ care sǎ transmitǎ forma rezultatǎ Parlamentului. Aici, domnii deputaţi şi senatori sǎ-şi facǎ datoria, sǎ o analizeze şi sǎ o dezbatǎ “pe bune”, dupǎ care sǎ adopte (sau nu) o lege constituţionalǎ.
Pânǎ atunci, dacǎ “se întâmplǎ o catastrofǎ”, vinovatul moral nu poate fi altcineva decât cel care nu a fost în stare sǎ scrie o lege constituţionalǎ.
