27.2 C
București
miercuri, 24 iulie 2024
AcasăSpecialDe ce minte Victor Ponta că este cine nu este?

De ce minte Victor Ponta că este cine nu este?

Victor Ponta minte, într-adevăr, aşa cum respiră: natural, regulat şi fără efort. Capacitatea sa de disimulare – marele şi unicul, de altfel, talent dovedit – este pe măsura aroganţei sale: Nemăsurată. Până la un punct, cultivarea acestei calităţi este de înţeles în măsura în care omul a putut compensa astfel cu succes lipsa organului etic sau în măsura în care îi serveşte în mod foarte concret pentru a escamota eşecurile guvernării, adică în măsura în care minciuna îi aduce beneficii politice măsurabile. Dar ce Dumnezeu câştigă Ponta dacă minte cu privire la propria biografie şi simte nevoia să îşi inventeze un trecut fals?

 

Ne-am întrebat adesea de ce pretinde Victor Ponta, ori de câte ori i se oferă prilejul, că a participat la protestele din Piaţa Universităţii din aprilie-mai 1990. De ce insistă asupra acestui (pseudo)episod biografic în condiţiile în care acesta ar fi putut fi mai degrabă o piedică în calea ascensiunii sale în PSD şi, mai ales, în condiţiile în care o astfel de pretenţie nu poate fi dovedită în niciun fel. Dacă Ponta nu s-a suit niciodată în balcon să vorbească sau nu a fost surprins de camerele de luat vederi care măturau mulţimea de protestari, nu există absolut nicio modalitate prin care Victor Ponta să poată proba că a fost sau n-a fost în Piaţă. E cuvântul său împotriva cuvântului celor cărora le-ar putea trece prin cap să-l acuze că minte. Varianta cu aducerea de martori nu merge, pentru că Piaţa Universităţii nu a fost Revoluţia din Decembrie, în sensul că nu s-a lăsat cu certificate, indemnizaţii, scutiri de taxe, terenuri şi spaţii comerciale. La urma urmei, chiar aşa, de ce nu pretinde că a ieşit în stradă la Revoluţie dacă nu pe 21 la Baricadă, măcar de pe 22 încolo – cum spuneam, ar fi mai uşor şi mai simplu de probat -dar că, iată, nu are pretenţia să obţină certificat şi privilegii etc? Dacă doreşte atât de mult să-şi confecţioneze un trecut revoluţionar ca atâţia alţi mici şi mari dictatori înaintea lui – şi încă un trecut revoluţionar anticomunist – de ce nu Revoluţia? De ce Piaţa Universităţii?

Ce are Ponta de câştigat atunci când minte naţiunea cu zâmbetul pe buze şi cu cea mai mare naturaleţe şi uşurinţă că la alegerile din mai 1990 a votat cu Ion Raţiu, pretinde că în 1996 ar fi votat cu Emil Constantinescu şi povesteşte dezinvolt că a mers până acolo încât i-a mărturisit chiar şi patriarhului roşu Ion Iliescu această rătăcire de tinereţe? Să remarcăm în treacăt că avem de-a face din nou cu afirmaţii imposibil de dovedit câtă vreme numai Victor Ponta şi Dumnezeu ştiu ce a făcut Victor Ponta în cabina de vot. Este meritul colegului Dan Tăpălagă să fi făcut observaţia simplă şi de bun simţ că, devreme ce Ponta a împlinit 18 ani în septembrie 1990, nu avea cum să voteze cu Raţiu pe 20 mai. Nu avea cum să voteze deloc!

Victor Ponta a rostit minciuni care par mult mai grave decât aceasta. A minţit Comisia Europeană şi pe preşedintele Comisiei în legătură cu suspendarea lui Băsescu şi i-a minţit simetric pe români în legătură cu mesajele primite de la Bruxelles. Ponta minte în continuare Comisia Europeană şi pe Barroso cu privire la schimbarea procurorului general şi a directorului DNA şi îi minte simetric pe români că totul este în regulă la Bruxelles în privinţa transparenţei procedurilor doamnei Mona (apropos, pentru că prim-ministrul s-a întrebat retoric „ce înseamnă transparenţă?” ne grăbim să-l luminăm: Nu, transparenţă nu înseamnă nominalizarea lui Daniel Morar. Transparenţă înseamnă ca nominalizările să nu fie făcute pe criterii politice oculte de Ponta, Antonescu, Dragnea, Fenechiu, Voiculescu, şi Voicu cu mâna Monei Pivniceru ci pe criterii de compentenţă, profesionalism şi incoruptibilitate dovedite ale candidaţilor). Ponta a minţit despre plagiat, a minţit despre performanţele economice ale guvernului său, a minţit despre privatizarea Oltchim şi a minţit despre faptul că nu va mări taxele şi impozitele pe care de fapt le măreşte pentru ca a treia zi să le lase iar neschimbate. Victor Ponta s-a încurcat atât de rău în ghemul propriilor minciuni încât nu mai este capabil să discearnă adevărul de fals şi faptele de fabulaţie. Atunci de ce ne-am oprit asupra unei miniciuni aparent benigne, privind biografia inventată a lui Victor Ponta?

Pentru că nu este deloc o minciună benignă. Toate celelalte minciuni, deşi grave şi motive suficiente de demisie în ele însele fără îndoială, sunt totuşi minciuni de „de guvernare”, legate de practica politică. Minciunile despre Piaţa Universităţii, votul din 1990 şi ’96 ne vorbesc insa despre cine este şi cine nu este Victor Ponta. Ponta nu a dorit să îşi confecţioneze doar un trecut mitologic de revoluţionar anticomunist convertit la valorile social-democraţiei, ci a dorit să se reinventeze pe sine drept personalitatea istorică care, prin însăşi existenţa sa, reface legitimitatea revoluţionară a socialismului în România. Ponta şi-a inventat exact acele episoade biografice care îi permit să pretindă că poţi fii în acelaşi timp şi pesedist jurat alături de Ion Iliescu şi anticomunist fără să te contrazici moral pentru că a dorit să fie încarnarea vie a relativismului etic. Nu a ales Revoluţia – a cărei imagine a fost maculată tocmai de raptul FSN – pentru că a dorit să comită propriul rapt – pe cel al Pieţei Universităţii – pentru a ridica relativismul la rang de politică de stat şi pe sine însuşi drept „părinte fondator”. Ponta guvernează prin fiat, decretând demiurgic ceea ce este şi ceea ce nu este pentru că, în gândirea magică nu există nicio diferenţă între ceea ce spui şi ceea ce este sau, mai degrabă, pentru că în gândirea magică simplul fapt de a enunţa ceva conferă substanţă acelui ceva. Ponta minte că este cine nu este pentru că reinventându-se pe sine îşi imaginează că reinventează societatea românească. Aşa se şi explică fascinaţia şi uneori admiraţia pe care le stârneşte chiar şi printre cei care altădată erau mai sceptici faţă de falşii idoli. Cei care nu s-au lăsat încă vrăjiţi şi al căror număr se împuţinează ştiu însă că împăratul este gol, că toba de tinichea sună spart şi că Ponta minte de îngheaţă apele.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă