25.8 C
București
luni, 27 septembrie 2021

De ce începe şcoala pe 13 septembrie

În 2005, şcoala a început  la 12 septembrie, în 2007 la 17 septembrie, anul trecut a început la 14 septembrie. În anul de graţie 2010, şcoala a început la 13 septembrie şi  „fără festivităţi”, aşa cum a indicat ministrul Funeriu. Exact ca un suplinitor care face naveta la o şcoală de ţară rămasă fără profesor, tradiţionala dată de 15 septembrie urcă în rata hodorogită a fiecărui ministru şi se mută mai la deal sau mai la vale, după logica fără cusur a calendarului gregorian care indică ziua de …luni.

Cu siguranţă că un detaliu atât de…subtil cum este răspunsul la întrebarea „când începe şcoala?” are puţine şanse să găsească înţelegere printre decidenţii de la minister. Replica cea mai facilă este că începutul anului şcolar trebuie legat de lunea din mijlocul fiecărui septembrie din motive practice. Dacă şcoala ar începe marţi sau miercuri, prima săptămână ar fi compromisă, dacă ar începe joi sau vineri, cursurile ar începe de fapt săptămâna următoare. Profesorii ar lungi perioada alcătuirii orarului şi a altor aspecte organizatorice, elevii ar întârzia adaptarea la programul de şcoală cu un week-end la mijloc, etc.  Cutume ale unui sistem la limita falimentului dau probabil dreptate acestor  vocaţii birocratice: „Se pierde materie, domnule! Să înceapă de luni”. 

În loc să trateze cauzele indisciplinei, dezinteresului, sau lipsei de entuziasm, cauze care fac ca totul să se întâmple mai târziu decât este planificat, oficialităţile preferă să arunce pe apa sâmbetei şi ultima bornă kilometrică din ceea ce a fost pe vremuri parcursul unui om în sistemul de învăţământ românesc. Acelaşi raţionament bolnav care a făcut ca inclusiv în „noua” lege a salarizării unice, profesorii să figureze tot în coada listei bugetarilor în privinţa salariilor pentru că „las’ că se descurcă ei cumva”, aceeiaşi necunoaştere a ceea ce contează pentru elevi, profesori şi angajatori, aceeiaşi aroganţă care îi determină pe diverşii miniştri să ia decizii pripite şi superficiale de tipul „cu mine începe lumea”, aceeiaşi viziune îngustă de pe azi pe mâine a desfiinţat şi data tradiţională de 15 septembrie.

În definitiv, ce are de făcut un profesor în primele zile de şcoală? Teoretic, să participe la serbarea de „15 septembrie” şi să ţină cursuri. Practic, cu totul altceva. Dacă nu are norocul să lucreze într-o şcoală renovată de primărie, profesorul/învăţătoarea trebuie să discute cu părinţii despre „fondul clasei” pentru ca locul să arate cât de cât normal, are nevoie de bani şi pentru tot felul de caiete şi cărţi speciale, fără să le uite şi pe cele „recomandate” de inspectorat, trebuie eventual să ceară bani şi pentru uniforme. S-a umplut de nervi în prealabil când şi-a negociat numărul de ore, a pierdut timpul pe la inspectate, unde oamenii numiţi pe criterii politice au venit cu diverse idei, unele bune, altele proaste, dar inutile şi inoportune când iar ai frigiderul gol, s-a gândit de o mie de ori noaptea dacă o să mai aibă aceiaşi număr de copii la meditaţii ca să-şi plătească rata la bancă pentru Logan şi s-a întrebat obsesiv dacă nu e cazul să plece în acest al doisprezecelea ceas din învătământ. Unii se întreabă şi cum de reuşeşte colega să arate atât de bine şi să folosească parfumuri atât de scumpe, cum de a avut bani de Volkswagen. E clar că femeia a câştigat pariul cu sistemul. Copiii cu cei mai avuţi părinţi din şcoală sunt în clasa ei.

Cine se repede să dea cu piatra pentru oricare din situaţiile de mai sus să-şi aducă aminte că în 20 de ani am avut 13 miniştri ai Educaţiei. De la Liviu Maior (PSD, 1992-1996) încoace, fiecare cu ideile sale precise despre cum ar trebui să arate sistemul de învăţămât, cu un vârf al deciziei controversate în vremea primul mandat al Ecaterinei Andronescu (PSD, 2001-2003) şi unul al instabilităţii în legislatura 2004-2009 când învăţământul a avut în fiecare an alt ministru: Miclea, Hărdău, Adomniţei, Anton, Andronescu, urmaţi de actualul Daniel Funeriu.

Locul umil pe care îl ocupă educaţia în bugetul de stat, cu miniştri atât de nesemnificativi ca influenţă politică în partidele lor, a făcut ca în acest moment o învăţătoare cu peste 20 de ani vechime şi toate gradele să fie plătită cu 900 de lei, iar un profesor de asemenea cu toate gradele didactice şi 15 ani vechime, cu 1100 net, deci în ambele cazuri cu sume sub 300 de euro.

Negocierea nu e punctul forte al guvernului Boc, nici performanţa economică nu este punctul său forte, mişcarea sindicală este slabă, opoziţia precară, aşa că această situaţie nu are şanse să se schimbe fundamental în următorul an. Dar pentru ziua de 15 septembrie şi podul de flori pentru copiii de clasa întâi, ministerul educaţiei sau cum s-o mai numi el la anul, nu trebuie nici să poarte discuţii aprinse cu sindicatele, nici să dea vreun ban. Le poate lăsa fără cheltuială la locul lor. Ne trebuie la locul lor ca să putem pretinde că suntem încă o comunitate, adică oameni cu amintiri, ceremonii şi valori similare. O comunitate de copii, părinţi şi bunici. Cuvântul naţiune a devenit oricum prea greu.

Elena Vijuliehttp://elena-vijulie
Elena Vijulie, sef departament Politica
Ultima oră
Pe aceeași temă