Evenimentul va fi deschis de Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii „George Enescu“, urmat de un interludiu muzical susţinut de violonista Cristina Anghelescu şi pianistul Viniciu Moroianu.
Cei doi intelectuali de marcă, Lucian Boia şi Gabriel Liiceanu, vor face o radiografie a istoriei mai vechi şi mai noi a ţării noastre, „atacând“ la baionetă societatea românească de astăzi, fiind însă destul de rezervaţi în privinţa pronosticurilor referitoare la vii-torul nostru.
Criticile acerbe au fost dublate de laude la fel de vii în presă, aşa că volumul „De ce este România altfel?“ a devenit un fenomen şi, cum era şi firesc, un adevărat bestseller, vânzându-se în peste 40.000 de exemplare. Criticii au fost prin urmare cu mult lăsaţi în urmă de „fani“, editura Humanitas ajungând pentru a satisface cererea pieţei să editeze o a doua ediţie. Alături de Neagu Djuvara, Lucian Boia este cel mai „bine vândut“ istoric contemporan.
Iată însă cum începe această lucrare care a stârnit atâtea valuri şi de simpatie şi de antipatie:
„România de astăzi. O ţară care se încăpăţânează să fie altfel.
Ţările şi naţiunile sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este totuşi şi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?
Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decât românii, obişnuiţi cât de cât cu ei înşişi, dar până şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?
Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.“
O naţiune „întârziată“ şi „marginală“
După acest cuvânt înainte, autorul intră în miezul lucrurilor dând României şi un diagnostic: e o ţară „întârziată“.
„Totul începe cu o întârziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova – se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, şi de departe, de pe cuprinsul Europei. Întârziere politică şi instituţională împletită cu o întârziere culturală de aceeaşi amploare. Până târziu, în secolul al XIV-lea, teritoriul viitoarelor ţări române nu produce nici un fel de text, nici un document, toate informaţiile care îl privesc – puţine –provenind strict din afară: uluitoare absenţă, exploatată la un moment dat ca argument în favoarea teoriei imigraţioniste, potrivit căreia românii ar fi venit cândva de altundeva, exact când şi exact de unde aproape că nici nu mai contează. Chiar dacă lucrurile nu stau aşa, rămâne întrebarea ce au făcut totuşi până spre anul 1300. Evul Mediu începe în spaţiul românesc atunci când în Occident se apropie de sfârşit. A fost, din pornire, un handicap (…). Venite târziu, principatele române sunt şi rămân ţări mici, inevitabil dependente de puterile mai mari (domnitorii români puteau să-i bată din când în când pe regii Ungariei sau ai Poloniei, rămâneau însă vasalii acestora, nedepăşind condiţia de «principi», şi n-ar fi visat nici un moment să-şi spună regi). Populaţie rară, structură socio-economică puţin evoluată, cu o pondere a populaţiei rurale printre cele mai ridicate din Europa (şi aşa a rămas până astăzi). Întârzierile se depăşesc uneori. Dar, în genere, ierarhiile nu se răstoarnă atât de uşor. Când eşti la urmă, ai «şanse» mari să rămâi tot acolo“.
