Agenţia Naţională de Integritate trebuie să supravieţuiască. Misiunea ANI de a publica şi analiza declaraţiile de avere şi interese ale demnitarilor nu trebuie confundată cu performanţa precară a Agenţiei în mandatul lui Cătălin Macovei.
Agenţia Naţională de Integritate e la pământ. Ignorând efectele profund benefice ale publicării şi verificării declaraţiilor de avere şi de interese ale demnitarilor, judecătorii Curţii Constituţionale au proclamat supremaţia dreptului la viaţă privată asupra dreptului cetăţenilor de a şti cine sunt cei care îi conduc. Jurisprudenţa europeană se bazează pe o soluţie mult mai înţeleaptă în privinţa acestor drepturi conflictuale. Aşa cum insistă apăsat şi motivarea Curţii Constituţionale, şi articolul 8 din Convenţia Europeană a Dreptulor Omului spune la alineatul 1 că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.
Privind însă mai departe de fiecare caz în parte, juriştii europeni au nuanţat puternic tabloul drepturilor şi constrângerilor, echilibrând balanţa dintre drepturile persoanei şi bunul mers al societăţii: „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept (la viaţă privată – n.r.) decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
Prin urmare, la nivel european este recunoscut însă şi dreptul publicului la informare şi la protejarea intereselor sale. Judecătorii Curţii Constituţionale au hotărât însă să neglijeze acest aspect. Şi ei, ca şi noi, trăiesc în România, o ţară coruptă în care mulţi demnitari şi-au făcut un scop în viaţă din a provoca daune banilor şi inteserelor publice. Unde îi plasează decizia din 14 aprilie pe această hartă?
Prestaţia publică a Agenţiei Naţionale de Integritate în ultimul an a fost jalnică. Preşedintele ANI, Cătălin Macovei, ar face un mare serviciu instituţiei dacă măcar acum, în al doisprezecelea ceas, şi-ar da demisia din fruntea Agenţiei. Prezenţa lui Cătălin Macovei la conducerea ANI a alimentat permanent comentariile potrivit cărora Agenţia funcţionează pe bază de comandă politică.
Şi cum ar putea fi ele respinse în mod credibil? Ministrul Adriean Videanu jubila deunăzi într-un interviu pentru ziarul Gândul: „Tot ce găsiţi peste 1 milion de euro din averea mea donez!”. Ca să nu mai intrăm în detaliile tragicomice ale „şantajului” lui Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac din campania electorală, la care domnul Macovei a participat mânat de curiozitate. „Am vrut să văd cum este. A fost primul meu şantaj!”, declara el ingenuu, uitând să sune şi la Procuratură. La rândul său, preşedintele Consiliului Naţional de Integritate, Nicu Marcu, pare a fi un vajnic purtător de stindard pentru cel puţin câteva dintre metehnele politichiei româneşti, încununate pe 2009 cu un venit de peste 1,3 miliarde lei vechi în an de criză.
După ce a trecut de la PNL la PDL, el a căpătat anul trecut, pe lângă şefia Consiliului de Integritate ANI, şi funcţiile de secretar general al ANF, apoi de secretar general adjunct la Ministerul Mediului, funţie pe care o exercită şi în prezent, cumulat cu rolul de profesor universitar la Craiova.
Dar rateurile colosale ale ANI nu dovedesc cu nici un chip că instituţia trebuie să dispară. Dacă ANI nu ar fi existat, n-ar fi existat nici scandalul „mătuşa Tamara”, nici scandalul chiriilor plătite din bani publici, nici instalarea soţiilor sau rudelor în sluj-be bănoase de către înalţii demnitari. Dacă ANI nu ar fi existat, cei despre care lumea spune că sunt puşi în fruntea bucatelor ca să se căpătuiască n-ar mai avea nici bruma de reţinere la care sunt obligaţi acum. Or, această brumă de reţinere este exact gura de oxigen care ne permite nouă să respirăm, este, prin urmare, foarte importantă.
E drept că ANI nu şi-a dus anchetele până la capăt, dar o minimă logică ne impune să nu încurcăm din nou cauza cu efectul, aşa cum a făcut Traian Băsescu în campania electorală în cazul Parlamentului. Pentru calitatea precară a prestaţiei parla-mentare, nu trebuie desfiinţat Senatul şi redus numărul de parlamentari, ci îmbunătăţite criteriile după care partidele îşi desemnează parlamentarii. Cu ce e mai bun un Parlament de 300 de corupţi, leneşi şi incompetenţi decât unul de 471? Celor grijulii în mod populist cu banul public, adică scumpi la târâţe şi ieftini la făină, le amintesc că o căruţă costă mult mai puţin decât o maşină, dar că cei mai mulţi preferăm maşina. După cum, contrar celor sugerate recent într-un articol din „Revista 22″, CNSAS nu trebuie desfiinţat pentru că a ratat ocazia să demonstreze că Sorin Roşca Stănescu a fost ofiţer al Securităţii, ci este bine ca CNSAS să fie ajutat să devină mai eficient. În acelaşi fel, pentru deficienţe, politizare, lipsă de rezultate, ANI nu trebuie desfiinţată, ci făcută mai eficientă.
E drept, de asemenea, că unele dintre atribuţiile ANI ar deveni redun-dante dacă Fiscul ar fi în România o instituţie imparţială, temută şi efi-cientă. Dar Fiscul NU este deocamdată o instituţie imparţială, temută şi eficientă şi nici nu are cum să devină aşa ceva în următorii ani. Ce ar trebui să se întâmple între timp cu declaraţiile de avere, de interese şi eventualele neconcordanţe şi incompatibilităţi? Nu e mai bine ca toate aceste declaraţii să fie la lumină? Nu e logic să rezolvi o problemă cu ce ai, nu cu ce nu ai? Adică, în acest moment, cu ANI?
