Pe 25 martie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu se va lansa o carte ce se anunţă de pe acum a fi un eveniment. Volumul se numeşte „Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase“ şi este semnat de scriitorul, cineastul şi jurnalistul Dan Alexe.
În cuvântul înainte pe care îl semnează Radu Paraschivescu, pe lângă câteva încântătoare amintiri cu vechiul său camarad din armată, acesta se manifestă ca un autentic fan al scriiturii pe care o prefaţează:
„Dan Alexe nu numai că scrie rupător, dar se distanţează de precauţiile pe care şi le iau cei care, bieţii de ei, vor să fie pe placul tuturor celor care-i citesc – pompieri şi dentişti, arhitecţi şi sondori, cântăreţi de muzică folk şi grădinari, paznici şi actriţe de dramă, prostituate şi somităţi universitare (ştiu, uneori termenii sunt sinonimi, dar să trecem). El nu ţine neapărat să se aşeze în albia unui gust impus de critică, a unei tendinţe, a unei mode. Dă impresia că scrie ca să-şi facă sieşi o plăcere – şi cred că şi-o face. Îl interesează prea puţin dacă textele lui se vor solda cu o baie de elogii sau cu o răstignire. L-a scărmănat X? Peu importe! L-a lăudat Y? La même chose. Dan Alexe scrie în temeiul unei înzestrări formidabile, al unei culturi aspirate pe toate canalele şi al unei pofte năvalnice, aproape carnale, de-a face literatură din orice. Îi place să aştearnă poveşti. Îi place la nebunie. Dar îl bănuiesc că-i place şi să ghicească reacţia cititorului, mai ales a celui negarnisit cu titluri preţioase şi pompoane critice. Stupoare, jubilaţie, ruşine, invidie, contrarietate, vertij, fericire, indignare, căinţă – toate acestea sunt forme de feedback la textele din «Miros de roşcată amară». Amploarea evantaiului e firească, fiindcă, la rândul lui, Dan Alexe atrage etichetele precum magnetul pilitura. În funcţie de adoraţia sau de resentimentele ştampilatorului, pe forumuri sau în alte medii, el a fost făcut dobitoc, genial, pervers, erudit, dement, sublim, netrebnic, potlogar, maestru, neruşinat, criminal, teribil, senzaţional, apostat, mizerabilist, acrobat, superb, bou (în contragere: superbou), dezabuzat, epopeic, handicapat, miraculos, cretin, reconfortant, bestie, înger şi aşa mai departe.
O singură reacţie lipseşte: indiferenţa. Şi e logic să fie aşa. Dacă parcurgi fie şi o pagină din ce scrie Dan Alexe, eşti obligat nu doar să simţi ceva, ci şi să dai glas sentimentelor. Iar sentimentul meu este că literatura română şi-a găsit un agent provocator cum nu avem prea mulţi“, spune Radu Paraschivescu.
O biografie cât un roman
Dan Alexe este, după cum am spus, scriitor, cineast, jurnalist şi traducător. A realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. În România, a făcut parte – împreună cu Dan Petrescu, Luca Piţu, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi şi Liviu Antonesei – din aşa-numitul „Grup de la Iaşi“, care în anii ’80 a încercat să facă o opoziţie culturală regimului comunist.
A părăsit România în 1988, în momentul publicării în revista „Agora“ de la New York a piesei sale de teatru „Rămăieni“, despre ravagiile protocronismului. A participat la filmul documentar „Dezastrul roşu“ (Belgia, 1988), care denunţa regimul lui Ceauşescu. Stabilit în Belgia, a colaborat, ca ziarist freelancer, cu BBC şi Europa Liberă, iar ulterior cu publicaţiile grupului german WAZ. A trăit lungi perioade în Caucaz, Balcani şi Afganistan, unde a predat jurnalismul. A cunoscut războaiele din Cecenia şi Bosnia şi a făcut un film despre cântăreţul mistic pakistanez Nusrat Fateh Ali Khan.
Specializat în islamul mistic contemporan, a participat la volumul colectiv „Géopolitique du Caucase“ (Ed. La Découverte, Paris, 1996) cu capitolul despre islamul cecen şi cel nord-caucazian. Anterior, activitatea lui publicistică inclusese traduceri din latina renascentistă (în volumul colectiv „Poetica Renaşterii“, Bucureşti, 1986) sau studii despre ţigani şi Joyce („Les Tsiganes et le jazz dans le Finnegans Wake“, în Etudes Tsiganes, Paris, 1989).
Filmul său, „Howling for God“ („Iubiţii Domnului“), despre dervişii urlători din Balcani care practică un foarte violent ritual de yoga islamică, a obţinut Premiul criticii internaţionale la Festivalul din Amsterdam (1998) şi Premiul Ministerului Francez al Culturii la Festivalul „Musée de l’Homme“ (Paris, 1998). Cu acelaşi film a participat la festivalurile de la Cannes şi Hollywood (1999). I s-a decernat Marele Premiu al „Musée de l’Homme“ pentru „Cabală la Kabul“ (2007), film despre ultimii evrei din Afganistan, urmat, în acelaşi an, de cele mai mari distincţii la festivalurile Flahertiana din Rusia (Moscova şi Perm, 2007), Astra (Sibiu, 2007) şi de premiul publicului la Nyon (Elveţia, 2008). A publicat teatru în volumul îngrijit de Luca Piţu „Lumea ca spoială şi împovărare“ (Editura Opera Magna, Iaşi, 2012). Blogul său – Dan Alexe’s Flea Market – este foarte urmărit în mediile culturale din România.
Sufismul şi femeia
Povestirile sale sunt „scandaloase“, după cum ne promite şi titlul, în sensul că sunt traversate de un fior erotic de-a dreptul electrizant.
Iată un fragment din povestirea „Sufism cu bomboane de mentă“:
– Sunt o iniţiată sufi, a murmurat, făcând piruete prin bucătărie.
M-a privit grav, a schiţat un pas de balet, după care a început să se învârtească, desculţă, braţele elegant desfăcute, o palmă spre tavan, una spre podea, gâtul puţin contorsionat şi ochii închişi.
O dervişă învârtitoare, rochiţa abajur pe gambete lungi, umflată ca o cupă de şampanie cu gura evazată în jos.
S-a tot învârtit, ameţindu-mă, şi s-a oprit brusc cu spatele la mine şi faţa spre frigider, ceea ce a stricat puţin efectul.
– Cum adică eşti iniţiată sufi?, o întreb cu un început de iritare, deschizând frigiderul şi prezentându-i conţinutul.
A ridicat gamba, ca o barză, şi a răşchirat degete prehensile, avansând piciorul în frigider şi culegând gingaş cu el o sticlă de şampanie. Mi-a întins-o cu piciorul orizontal spre mine, dezvăluind stringul de dantelă neagră ce îi intrase parţial în fanta năduşită. S-a dirijat, în linie dreaptă punctată de trei învârteli, spre dulapul cu multiple cupe.
– Am fost iniţiată de un şeic Mevlevi. Ştii ce spun, ai atâtea cărţi de Rumi.
Cu sticla şi două pahare în cinci degete (de la mână) făcute gheară, am împins-o spre sofa:
– Rumi service, am anunţat, indicându-i cu un gest larg pernele.
Bând cu sughiţuri mici şi privindu-mă drept în ochi, a declamat:
– Sunt singura femeie din confrerie. Şeicul e convins că voi urca rapid în ierarhie.
– Femeile n-au ce căuta la ceremoniile lor, am suspinat. Poate doar să fie prezente în public, când vor ei să facă un dans demonstrativ pentru alţii.
– Cu mine a făcut o excepţie.
– Dar nu trebuie să fii musulmană ca să intri într-o confrerie de dervişi? Scoate bomboana din gură.
– Mmm, nu neapărat. Şeicul meu e foarte deschis şi tolerant. Aproape că nu ne rugăm niciodată. Mai mult în cap, când mă învârt. Dar am lecturat deja Coranul.
Lecturat… Aş ucide pentru mai puţin de atât.
– Credeam că trebuie să fii musulman ca să intri la ei, am bombănit. Scoate bomboana din gură.
Lăsată pe spate în canapea, a ridicat iar piciorul, muşchi fibroşi fugind sub piele, şi mi l-a pus pe piept.
– Vrei să te învăţ şi pe tine?
– Să mă învârt? Nu, mersi, aş ameţi imediat.
– Tocmai. Ameţeşti mai întâi, apoi intri în transă.
– Îmi vine transa uitându-mă la tine, i-am spus, nici măcar îngrijorat de platitudine.
Şi-a aranjat părul, umflându-şi buzele prin voinţă internă. Învârtea bomboana sub limbă, ciocnind-o de dinţi şi sorbind din şampanie.
– Te enervează bomboana mea?
– Nu, nu, o asigur. Doar că bei un Dom Pérignon cam vintage, iar tu îl sorbi prin mentă.
A scos prompt pachetul de bomboane şi mi l-a întins.
– O să avem gust bun când ne pupăm, mi-a zis. Ce notă îţi dai la amor?
Dacă vreţi să aflaţi ce notă au la obiectul de studiu Amor personajele lui Dan Alexe, citiţi cu încredere volumul său „Miros de roşcată amară şi alte povestiri scandaloase“.
