În principiu, indiferent de cine va câştiga alegerile din această toamnă, sarcina viitorului guvern ar trebui să fie găsirea răspunsului la singura întrebare care contează dacă vrem să supravieţuim în UE: Cum se pot reforma România şi economia naţională pentru a face faţă constrângerilor asumate prin Tratatul de Stabilitate Fiscală? În mod straniu, liderii USL tac asupra acestui subiect, dar vorbesc despre „patriotism economic”. Semn rău.
USL şi-a lansat „programul economic” la sfârşitul lunii mai 2011, la mai bine de două luni de la adoptarea Pactului Euro-Plus care fixează constrângeri draconice în materie de politică fiscală şi bugetară pentru statele membre ale zonei euro şi pentru cele care vor să adopte moneda unică. Scopul acestor constrângeri este să reducă decalajul de competitivitate între statele din nordul Europei şi cele din sud, care reprezintă una din cauzele profunde ale crizei datoriilor suverane. Economia românească este, din toate punctele de vedere relevante, similară cu cele din sud (Grecia, Italia, Spania, Portugalia) şi de aceea, politicienii români ar trebui să fie foarte interesaţi de reformele pe care aceste state s-au angajat să le implementeze pentru că de succesul lor depinde nu dezvoltarea economică a României, ci supravieţuirea ei.
Cu toate acestea, în respectivul „program” USL nu există nici măcar o menţiune cât de vagă la corelarea politicilor economice româneşti cu cele europene. Această lipsă de interes pentru o sincronizare absolut necesară cu Europa ridică semne de întrebare serioase cu privire la onestitatea şi buna credinţă a asigurărilor date de liderii USL că vor sprijini ratificarea în Parlament a Tatatului de Stabilitate Fiscală semnat la începutul lui martie de preşedintele Traian Băsescu la Bruxelles.
Motivul acestei îndoieli îl constituie faptul că în vreme ce pactul conţine constrângeri foarte stricte în materie de fiscalitate şi de politici bugetare şi fixează chingi aproape irespirabile pentru deficite cu scopul de a îmbunătăţi productivitatea muncii în economiile „sudiste”, „programul” USL prevede stimulente şi subvenţii generoase, restaurarea numărului de bugetari şi programe sociale generoase concomitent cu reducerea de taxe şi impozite. Bunăoară, economiştii USL au ajuns la concluzia că trebuie să crească salariul minim la 800 de lei concomitent cu reducerea CAS astfel încât să fie neutre pentru companii în sensul că investitorii sunt asiguraţi că ceea ce dau pe merele salariului minim primesc înapoi pe perele reducerii de CAS. Cum o fi ajutând creşterea salariului minim la creşterea competitivităţii şi la crearea de locuri de muncă, asta numai economiştii USL şi Liviu Voinea, proaspătul consilier economic al lui Ponta ne pot spune. În schimb, l-am auzit recent pe acelaşi Voinea (al cărui nume este vehiculat „prin piaţă” drept ministru de finanţe într-un eventual guvern Ponta) admiţând public că, probabil, viitorul guvern va fi nevoit să introducă un impozit progresiv care să aducă bugetul ţării mai aproape de media europeană de 40% în condiţiile în care în prezent este situat în jurul a 32%. Cum remarca însă consilierul guvernatorului Băncii Naţionale, Lucian Croitoru, România a mai avut impozitare progresivă – chiar până la proporţii foare mari – în trecut şi tot n-a reuşit să adune la buget mai mult de 33% din PIB. Din acest motiv, este foarte interesant experimentul pe care îl încearcă guvernul Ungureanu în prezent, care şi-a fixat ca ţintă 40% din PIB prin îmbunătăţirea colectării în actualul sistem de taxe şi impozite. Dacă va reuşi – deşi suntem foarte sceptici – atunci va dovedi că nu cota unică este problema, ci soluţia. În schimb, celălalt economist cooptat în echipa lui Ponta, Daniel Dăianu, a produs, sub egida Institutului European din România, în calitate de coordonator, împreună cu alţi doi economişti, Ella Kallai şi Laurian Lungu, un studiu extrem de interesant despre „Adoptarea Pactului Euro Plus: Implicaţii asupra politicii fiscale a României”, care lansează o serie de avertismente foarte serioase oricui va veni la guvernare. La conferinţa de la Banca Naţională în care a fost lansat, acest studiu care a avut loc săptămâna trecută am avut surpriza să constatăm că o serie de participanţi – mulţi asociaţi stângii politice – au ajuns la concluzia că în loc ca România să adopte reformele cerute de Pact, ar fi de dorit să se ţină departe de el şi de constrângerile lui, o „soluţie” care nu credem că a fost în intenţia autorilor, dar care pare tot mai agreată de liderii politici ai Opoziţiei. În schimb, ei par să opteze pentru acelaşi tratament testat până acum: Creşteri masive de taxe şi impozite, programe sociale nesustenabile, supradimensionarea aparatului bugetar şi creşterea deficitelor. Povestea useliştilor cu creşterea gradului de colectare, reducerea evaziunii şi transparenţa este doar atât – o poveste – în măsura în care nu poate să creadă nimeni că vor îmbunătăţi transparenţa cu Dragnea, Oprişan, Mazăre, Vanghelie, Fenechiu, Chiuariu sau Mariana Câmpeanu şi că vor combate corupţia când întreaga lor retorică anti-DNA şi anti-ANI promite o epocă de aur pentru corupţi.
Am mai atras atenţia că liderii USL operează de bună vreme sub asumpţia că actuala criză economică nu există şi, chiar dacă ar exista, nu ne priveşte pe noi. În aceeaşi logică a respingerii programatice a realităţii se înscrie şi acest refuz de a asuma necesitatea reformelor ce decurg din tratatele europene. Este un semn rău pentru România căci această cale nu duce doar la periferia Europei, ci în afara lumii occidentale civilizate în care ne-am străduit cu atâtea sacrificii să revenim.
