După cutremur şi tsunami, frigul, lipsurile şi nesiguranţa zilei de mâine sunt următoarele probleme cu care se confruntă miile de japonezi care trăiesc în adăposturi temporare. Aceştia încearcă să restabilească o normalitate în vieţile lor – însă nu le este uşor.
Când se lasă seara peste Ofunato, nu se vede nici o lumină. Din oraşul care cu numai o săptămână în urmă avea peste 41.000 de locuitori nu au rămas decât clădirile construite pe o colină, la adăpost de tsunami-ul ucigaş. În vale, aproape nici o construcţie nu a rămas în picioare. 8.437 de oameni trăiesc în adăposturi temporare – săli de sport, şcoli, hoteluri. Fără apă, fără curent.
Dar nu lipsurile sunt partea cea mai groaznică, ci nesiguranţa. Cât timp vom locui aici? Şi cum? Şi ce vom fac mai apoi? Acestea sunt întrebările pe care cei rămaşi fără acoperiş şi le pun zi şi noapte, şi la care încă nu au primit nici un răspuns din partea autorităţilor.
Într-una din sălile de sport din Ofunato, câteva sute de oameni trăiesc deja de o săptămână; după căderea nopţii, câteva lumânări aduse de călugării unui templu budist împrăştie umbrele oamenilor pe pereţii înalţi ai sălii. Majoritatea locatarilor sunt oameni în vârstă, care au fost nevoiţi să fugă din calea apelor fără nimic altceva decât hainele de pe ei – fără bani, fără acte, fără medicamentele de care mulţi dintre ei au acum nevoie. În primele zile, raţia de mâncare consta doar din orez: un bol şi jumătate de persoană. Acum primesc ceva mai mult.
După cutremur şi tsunami, vine frigul
Însă nu mâncarea este problema principală, ci frigul. Miercuri, o pătură de zăpadă s-a aşternut peste ruinele oraşului. Temperatura a coborât sub zero grade. Două cuptoare electrice alimentate de un generator încălzesc încăperea cât-de-cât – însă nu destul, iar combustibilul pentru generator este pe cale să se termine. Oamenii se adună sub pături, uneori doi sau trei, alteori chiar şi şapte. Nu pot dormi prea mult, din cauza frigului, iar somnul le este oricum tulburat de ţipetele speriate ale copiilor treziţi din vreun coşmar. Doctorii care se ocupă de oamenii din adăposturi sunt de părere că aceştia se vor confrunta încă multă vreme după ce îşi vor fi reluat o viaţă normală cu depresii, stres şi şocul post-traumatic cauzat de distrugerea la care au fost martori.
Mulţi ar pleca din adăposturi, dacă ar putea; cu siguranţă că s-ar găsi nişte rude sau prieteni dispuşi să îi ajute. Însă serviciile de telefonie mobilă nu funcţionează încă, şi deci nu se poate stabili contactul cu cei din afara oraşului – aşadar nu le rămâne decât să aştepte.
„Oamenii trebuie să îşi reconstruiască vieţile”
Cel puţin, ajutoarele au început să sosească; armata a adus alimente şi apă – dar şi patru toalete chimice, o adăugare bine-venită. Pentru puţin timp a funcţionat chiar şi electricitatea, semn că se lucrează la reparaţia reţelei. Însă în continuare lipsesc multe; locatarii adăpostului nu s-au mai spălat de cinci zile, ceea ce este deosebit de jenant pentru japonezi, pentru care o zi obişnuită se termină în orice caz cu o baie fierbinte. Dar acestea nu sunt, desigur, zile obişnuite.
Unii – puţini – s-au întors în ce a mai rămas din casele lor. Osamu Niinuma este unul dintre ei; animalele nu sunt permise în adăposturi, şi Niinuma nu a vrut să se despartă de câinele său, Pan, un beagle vesel şi jucăuş. Niinuma, un învăţător pensionat, nu este însă furios. „Oricum nu vroiam să rămân pe vecie acolo”, spune; „oamenii trebuie să îşi reconstruiască vieţile”. Îmbrăcat în patru straturi de haine, înfruntând frigul, Niinuma a început să îşi pună în ordine casa.
.
