Dorința de răzbunare nu este un sentiment nobil, care să facă mare cinste celui care o are, însă este un sentiment uman. Lăsat liber în interiorul nostru face ravagii, duce la acte improbabile, greu reparabile, la crime interne, la dezlănțuirea demonilor interiori, la crearea pas cu pas a infernului și apoi la propria moarte.
Răzbunarea este contestată și dezaprobată pentru că apelează la o justiție personală a pedepsirii persoanei care i-a provocat suferința. Practic, persoana vinovată nu mai are nici un drept la apărare, este judecată în numele personal al răzbunătorului și este sortită pedepsei. Va trebui să o suporte și nici nu se poate retrage din luptă ridicând steagul alb al neutralității.
Un suflet sfâșiat pentru un suflet sfâșiat
Sub aparența unei lupte “care pe care”, care este mai puternic și mai dur, răzbunarea este violența ochilor scoși, după legea talionului “ochi pentru ochi”, care face pe toată lumea să orbească. Pe măsura rănii la nivelul stimei de sine, pe măsura durerii resimțite este și răzbunarea. Un suflet sfâșiat va sfâșia sufletul celui/ celei care i l-a sfâșiat. Acum ni se pare tulburător, împotriva conștiinței și moralității, caracterizată a fi arma unui spirit laș, lezat narcisic, dar este o dreptate care a funcționat ca lege aproximativ 2000 de ani, cunoscută sub numele Codul lui Hammurabi, care a lăsat urme adânci în psihicul nostru, termenul suportând atât o semnificație negativă, cât și una pozitivă, curativă.
De aceea, față de răzbunare avem o atitudine etică, morală, condamnabilă din principiu, pentru că este o dreptate care atrage după sine o nedreptate, dar și o atitudine de înțelegere emoțională provenită din nevoia de reparație internă a persoanei care a fost profund rănită. Și ne poziționăm între dreptatea victimei și dreptatea răzbunătorului. Atunci când trăim situația de răzbunare, fie că suntem în ipostaza celui care se răzbună, fie a celui care suferă efectele răzbunării, este greu să vizualizăm scena cu o privire panoramică asupra întâmplării, cauzalității și sensului.
De la situația de chit încep negocierile
Un coleg îmi spunea că un bărbat care descoperă că este înșelat, chiar și atunci când soția lui are în minte un alt bărbat, are trei posibilități de a ieși din această situație: să se îmbolnăvească psihic sau/ și fizic, să divorțeze sau să înșele la rândul lui. Soluția bolii, soluția fugii sau soluția sănătoasă. Bărbatul care iubește femeia va înșela pentru a aduce situația la chit, pentru că bărbatul, care știe inconștient cum să-și restabilizeze rănile, să-și redobândească încrederea în sine și să se re-echilibreze, va duce relația la negocieri. Doar când se ajunge la chit, se pot începe negocierile, replierile, schimbările și transformările necesare ambilor.
De fiecare dată, pedeapsa este similară. Și asta fără să știm conștient. Până când nu ajungem în poziția de a trăi deopotrivă și situația celuilalt, a vinovatului care devine victimă și a rănitului care devine vinovat, relația este puternic înfiltrată cu suferință, vinovăție, învinovățire, reproșuri, remușcări, disperare, dominare, supunere, agresare și victimizare, umilire, furie și atacuri. Iată că legea talionului curăță relația de tirania proceselor de violență și îi aduc pe cei doi să se rechestioneze în ceea ce privește capacitatea de a iubi, de a avea încredere de bază, de a se repara, de a tolera limitele, de a-și conține confuziile identitare, de a se sprijini în crize, de a se bucura în doi de bine și a se întrista în doi de rău.
Răzbunarea ca o mărturisire a durerii
Uneori, când iertarea este un proces prea greu pentru un tânăr neajuns la înțelepciune, răzbunarea poate fi o acțiune reparatorie personală. Pusă deja în codul genetic de miile de ani când era lege, răzbunarea poate fi distructivă și autodistructivă, atunci când este lăsată liberă în spațiul intern și obnubilează conștiința, rupând în două reprezentarea de sine, pe de o parte trăindu-se ca victimă umilită, trădată în iubire, și pe de altă parte, trăindu-se ca un criminal gelos pe rival, pe care îl invidiază și se identifică cu el, din nevoia de a răsturna suferința pasivului în suferința activului – a fi omorât și anihilat cu a omorî și a anihila. Trăindu-se în dublă ipostază, răzbunarea devine traumatică chiar și pentru el, cel care a inițiat-o pentru a lupta împotriva anihilării propriei persoane. Pentru a nu ajunge la situația pe care o descria Confucius “înainte de a porni pe drumul răzbunării, sapă două morminte”, răzbunării îi trebuie un sens care să sprijine viața și restabilirea sentimentului de sine rupt în două. Doar persoana pe care se răzbună poate da sensul răzbunării ca act reparator, nefiind distrusă de procesul violent.
Dacă vedem răzbunarea ca o mărturisire a durerii și suferinței, ne vom poziționa față de această forță cu o blândețe mai adecvată pentru a lega agresivitatea la iubire. Nelăsând ascensiunea thanatosului să ducă la distrugere, deturnăm într-un mod constructiv furia dirijată împotriva sinelui și împotriva celorlalți. Se poate finaliza într-un mod reparatoriu, dacă i se va lăsa sensul reparatoriu al acțiunii. Răzbunarea poate să fie curativă, în măsura în care cei doi prinși în relație reușesc să-și ierte greșelile și să-l ierte pe celălalt.
Răzbunarea, cercul vicios al distrugerii sau acțiune reparatorie? Depinde. Poate crea un cerc vicios al pedepselor pentru a-l răni și distruge pe cel care i-a făcut un rău. Sau se poate finaliza într-o acțiune reparatorie.
Gabriela Romaneț, psiholog clinician, psihanalist în formare
