Anul acesta au fost uciși în timpul exercitării profesiunii lor 58 de jurnaliști, arată Reporters sans frontières. De asemenea, au fost uciși 9 bloggeri și alți 8 colaboratori ai jurnaliștilor. Raportul, care se referă la perioada 1 ianuarie–1 decembrie 2016, mai arată că 52 de jurnaliști, toți bărbați, sunt în acest moment ostatici. Toți aceștia se află în mâinile unor grupări din trei țări ale Orientului Mijlociu – Siria, Yemen, Irak.
De asemenea, 179 de jurnaliști, 157 de bloggeri și 12 colaboratori de presă sunt în pușcării. Statul care și-a închis cei mai mulți jurnaliști este Turcia lui Erdogan. Pe locul al doilea se găsește China; apoi, la distanță, Siria și Egipt.
Reporters sans frontières este o organizație dedicată apărării drepturilor presei și jurnaliștilor, înființată în 1985, la Montpellier. În 30 de ani de activitate, a ajuns lider al organizațiilor acestui domeniu. Are 115 corespondenți în întreaga lume. Acțiunile acestei organizații au fost răsplătite cu numeroase premii, RSF bucurându-se de recunoașterea Comisiei Europene, a Parlamentului European, a OSCE. Foarte pe scurt, așa arată tabloul general al bătăliei pentru dreptul la libera exprimare în lumea largă.
Confuzia dintre părere și opinie
Și în lumea noastră românească lucrurile sunt complicate. Televiziuni, ziare, website-uri și reviste își duc zilele cu greu. Pe lângă lipsa resurselor, cercul vicios al audienței face ca goana după publicitate să deturneze exercițiul jurnalistic real. O capcană care face ca povestea intimă a vreunei „asistente TV“ (?) să se „vândă“ mult mai bine decât un reportaj. Dar capcana este chiar mai largă decât sutienul „asistentei“; convinși că scandalul are audiență mare, mulți moderatori ai televiziunilor de știri invită o grămadă de lume în platou și îi provoacă la bătălii de vorbe goale. Un soi de isterie vioaie cuprinde seară de seară spațiile dedicate talkshow-urilor. Isteria umorală este preluată și în zona editorială scrisă.
Ca și cum ar fi stăpânitori ai adevărului, și nu căutători ai acestuia, jurnaliști de tot soiul inundă spațiul editorial cu judecăți de valoare, cu umori belicoase azvârlite cu superioritatea celui care „știe“ mai bine ca toți ceilalți cum stau lucrurile. Reportajul, investigația (nu cea servită), interviul care să iscodească profesionist gândurile sau intențiile intervievatului sunt rare. Confuzia dintre părere (punct de vedere strict personal) și opinie (punct de vedere prezentat cu argumente) este mai des întâlnită decât relatarea. În bătălia dintre subiectivitatea bine temperată și subiectivitatea totală și arogantă de cele mai multe ori iese în câștig cea de-a doua, care nu are nicio muncă în spate. Doar aroganță și tupeu.
„Captivitatea“ jurnaliștilor români
România nu e pe harta Reporterilor fără frontiere. Trăim într-o țară în care jurnaliștii nu sunt uciși, răpiți sau condamnați pentru delicte de opinie. Mai mult, atunci când apare o investigație bună, făcută așa cum o cer regulile meseriei, autoritățile statului se autosesizează, exact așa cum se petrec lucrurile într-o țară civilizată. Cu toate acestea, ceva nu e în regulă. Ceva important și grav. Mai grav decât goliciunea din discursul sau textele unor jurnaliști. Mass-media se află într-o situație deja cronică de sărăcie, iar cauza acesteia trebuie căutată în universul antreprenorilor de presă. Patronii (poate nu toți, dar cei mai mulți dintre ei) sunt direct interesați în coabitări de natură politică. Lucrul acesta se răsfrânge asupra politicilor editoriale. De aici până la „captivitatea“ unor profesioniști ai cuvântului nu mai e decât un pas. Un pas extrem de mic.
Postmodernitatea a demonstrat că paradigma cauză-efect a trecut printr-un update de substanță, iar azi vorbim despre efecte care devin cauze și produc alte efecte. Interesul patronilor determină politica editorială, jurnaliștii care nu o acceptă nu mai au loc în redacții, cei care sunt de acord renunță adesea la valorile profesiunii de jurnalist, calitatea presei scade, audiențele și tirajele – de asemenea, iar recuperarea de audiență se duce în zona scandalului și a frivolității. Un lanț de slăbiciuni guvernează presa românească, iar patronii și profesioniștii din media par să se fi împăcat cu această realitate. Cum altfel poate fi explicată, de exemplu, lipsa de eficiență a puținelor structuri asociative sau sindicale din domeniu?
O lege a presei sau asociații puternice?
Ce e de făcut? Cred că două lucruri ar fi extrem de importante pentru redobândirea credibilității presei. Primul este legat de reglementarea domeniului. Fie prin propria reglementare, lucru ce presupune revitalizarea asociațiilor profesionale, fie printr-o lege a presei care să stabilească obligații și răspunderi de la patronat până la profesioniști, așa cum este, de exemplu, în Franța, unde cine deține un post de televiziune nu poate deține și un ziar. O lege care să limiteze imixtiunea patronilor în politica editorială și să oblige la transparentizarea bugetului publicațiilor sau televiziunilor.
Un al doilea lucru, chiar mai important decât primul, este creșterea în valoare a conținutului jurnalistic. Deși invocată ca martor de teribiliștii care întunecă televizoarele și ziarele, prea puțini jurnaliști stau de vorbă cu acea majoritate tăcută care nu a votat. Cum ar fi dacă i-am face să cumpere un ziar?
Tudor Artenie a fost reprezentant al „Reporters sans frontières“ în România între 1990 și 1993.
