Ştiu. Ar trebui să scriu despre PSD, guvernare, Ponta. Dar tare-mi e că, după cum merg lucrurile în zona opoziţiei, voi avea această plăcere câţiva ani buni de acum înainte. Te uiţi în jur şi nu-ţi vine să crezi că este posibilă atâta inconştienţă şi mahmureală morală, pornite din convingerea că electoratul înghite orice.
Antonescu, naufragiat al celei mai ruşinoase şi netrebnice combinaţii politice de după ‘89 încoace, s-a răspopit şi oferă un spectacol de zile mari. Era previzibil, dar hălcile de ipocrizie aruncate mulţimii sunt, totuşi, parcă prea mari şi greu digerabile. Fostul partener, PSD, alături de care a petrecut ani minunaţi de antibăsism şi tâlhărire a banului public, a devenit acum „esenţa răului“, pus pe „furat tare de tot“, iar Ponta un personaj malefic care vrea să întoarcă ţara în epoca Năstase, să subjuge justiţia, să instaureze un regim de mână forte în care să deţină singur puterea totală.
Ca să vezi drăcie! Când o fi descoperit Antonescu toate astea? În vremea puciului „corect şi democratic“ sau după aia, când lupta umăr la umăr cu Ponta împotriva „procurorilor băsişti“? Sau, poate, în perioada în care îşi făcuse cuib la Antena 3, înainte să simtă deliciile linşajului pe propria piele, brusc sensibilă? Convins, pe bună dreptate, că memoria electoratului e scurtă cât funia spânzuratului şi că se poate arunca din mers în trenul antipesedismului, fără să-şi rupă picioarele, Antonescu trage cu ochiul la ceea ce se întâmplă cu aşa-zisa dreaptă şi-şi spune că norocul i-ar putea surâde. Căci acolo e măcel în toată regula şi va dura ceva până când combatanţii îşi vor aduna cadavrele de pe câmp.
Citeşte continuarea textului în Revista 22.
