La inceputul lunii februarie, Academia Nationala de Inginerie a Statelor Unite a dat publicitatii un raport pe marginea "marilor provocari ale ingineriei in secolul al 21-lea". Obiectivul raportului este de a concentra atentia asupra potentialului pe care tehnologiile il ofera pentru a ajuta lumea in lupta impotriva saraciei si riscurilor de mediu. Lista tehnologiilor cuprinse in document include inovatii potential revolutionare, precum solutiile pentru energie solara ieftina, pentru eliminarea in conditii de siguranta a dioxidului de carbon in industrie, tehnologii de fuziune nucleara, noi abordari educationale sau instrumente pentru controlul efectelor secundare ale ingrasamintelor bazate pe azot. Raportul, ca de altfel si lista similara a "marilor provocari" pentru sanatatea globala prezentata de Fundatia Gates, subliniaza o noua prioritate globala: promovarea tehnologiilor avansate in scopul dezvoltarii durabile.
Suntem obisnuiti sa ne gandim la cooperarea globala in acceptiunea politicilor monetare, la controlul unor epidemii sau la nonproliferarea armelor nucleare. Suntem insa mult mai putin obisnuiti sa ne gandim la cooperarea globala in termeni de promovare a noilor tehnologii, cum ar fi energia curata, un vaccin antimalarie sau cereale rezistente la seceta, care sa ajute fermierii saraci din Africa. In mare, privim noile tehnologii ca pe niste idei pe care industriile le dezvolta pentru pietele lor, nu ca pe sanse de rezolvare a unor probleme globale.
si totusi, date fiind provocarile extrem de presante cu care ne confruntam la nivel global – inclusiv vastul decalaj al veniturilor si masivele daune de mediu –, va trebui sa gasim solutii tehnologice pentru problemele noastre. Un exemplu: nu putem sa continuam expansiunea utilizarii globale a energiei atat timp cat nu modificam substantial modul in care producem electricitatea, in care ne alimentam automobilele si in care ne incalzim si racim cladirile. A ne baza ca pana acum pe carbune, gaze naturale si petrol, fara a lua in calcul emisiile de dioxid de carbon, este pur si simplu prea periculos – riscam astfel sa producem schimbari ale climei de natura sa raspandeasca epidemii, sa distruga recolte, sa cauzeze mai multe secete si inundatii si probabil sa duca la cresterea dramatica a nivelului oceanelor si, in consecinta, la inundarea regiunilor de coasta.
Academia Nationala de Inginerie a SUA a identificat asadar cateva posibile raspunsuri. Putem pune in slujba noastra energia nucleara sigura, putem diminua costurile energiei solare sau capta si stoca in conditii de siguranta dioxidul de carbon provenit din arderea combustibililor fosili. Dar tehnologiile nu sunt inca puse la punct si pur si simplu nu avem timp sa asteptam ca piata sa le dezvolte, fiindca pentru a ne asigura ca sunt sigure, fiabile si acceptabile pentru publicul larg este nevoie de schimbari complexe ale politicilor publice. Pe de alta parte nici nu exista stimulente de piata care sa incurajeze firmele private sa investeasca in dezvoltarea acestor tehnologii.
Sa luam in considerare captarea si sechestrarea carbonului. Ideea este ca marii consumatori de combustibili fosili si termocentralele ar trebui sa capteze dioxidul de carbon si sa-l pompeze in situri permanente de depozitare, cum ar fi campurile petroliere dezafectate. Operatiunea ar costa, sa zicem, 30 de dolari per tona de dioxid de carbon depozitat, de aceea industria va trebui stimulata pentru a recurge la acest sistem. Politicile publice trebuie sa promoveze testarea si perfectionarea acestei tehnologii, mai ales daca va fi folosita la scara larga.
Va trebui sa fie construite noi tipuri de centrale energetice pentru a face din captarea carbonului o alternativa economica viabila. Noi conducte vor transporta dioxidul de carbon inspre depozitele subterane, iar pentru a controla scurgerile va trebui sa instalam noi sisteme de monitorizare. De asemenea, este nevoie de noi reglementari care sa asigure respectarea unor proceduri de siguranta, dar si de sprijinul publicului. Toate acestea vor cere timp, investitii costisitoare si o colaborare intensa intre oamenii de stiinta si inginerii din universitati, institute guvernamentale de cercetare si din industrie.
Mai mult decat atat, acest tip de tehnologie va fi utila doar daca va fi introdusa la scara larga, mai ales in China si India. De aici decurge o noua provocare: promovarea transferului de tehnologii confirmate catre statele mai sarace. Daca tarile bogate vor monopoliza noile tehnologii, obiectivul utilizarii lor globale pentru solutionarea unor probleme globale ar fi ratat. Ca atare, dezvoltarea tehnologica trebuie sa implice din start si o componenta internationala a efortului de cooperare.
Toate acestea presupun o noua abordare globala a solutiei. Avem nevoie de obiective globale pe care sa ni le asumam si pentru a caror atingere sa institutionalizam procese stiintifice si politice. Trebuie sa acordam noi stimulente bugetare pentru a promova proiecte demonstrative si sa sustinem transferul de tehnologie. Va trebui de asemenea sa implicam marile corporatii in modele noi, oferindu-le stimulente ample si recompense de piata pentru succesele lor, fara a le permite sa detina un monopol asupra tehnologiilor eficiente care merita sa fie introduse la scara larga.
Cred ca acest nou tip de parteneriat global public-privat in domeniul dezvoltarii de tehnologie va fi un obiectiv major al politicii internationale in anii ce vor urma. Noi abordari globale colaborative vor avea ca scop identificarea unor sisteme de energie curata, a medicamentelor si vaccinurilor, identificarea tehnologiilor imbunatatite pentru fermele piscicole, a unor soiuri de plante rezistente la seceta si temperaturi ridicate, a unor automobile cu consum redus si a unor tehnici ieftine de irigatii.
Tarile bogate ar fi bine sfatuite sa finanteze intens asemenea eforturi, asumate in colaborare cu statele sarace si cu sectorul privat. Inovatiile tehnologice de succes pot aduce beneficii extraordinare pentru umanitate. Pentru oamenii de stiinta sau inginerii care se confrunta cu provocarile dezvoltarii durabile se contureaza o perioada extrem de interesanta.
Jeffrey Sachs este profesor de economie si director al Institutului Pamantului la Universitatea Columbia.
Copyright: Project Syndicate, 2005-2008.
www.project-syndicate.org
