Echivalarea democraţiei cu alegerile este mai mult decât o greşeală sau o reducere, este de-a dreptul o falsificare. Ca să nu mai vorbim despre obsedanta referire la puterea majorităţii, fie ea parlamentară, fie „populară”.
Căci, democraţia, ne-o aminteşte din nou Pierre Rosanvallon în ultima sa carte, este „Societate celor egali”. De altfel, şi titlul acestui articol este inspirat dintr-una din lucrările mai vechi ale fondatorului Republicii ideilor, în care Rosanvallon analiza neîncrederea activă, care, sub forma monitorizării, prevenirii şi judecării critice a acţiunilor publice conduce către contra-democraţie. Mobilizarea energiilor politice negative, a pesimismului social, politic sau economic împing societăţile noastre spre imobilismul informat al telespectatorului sau internautului. De aceea, retragerea cetăţeanului – a celui fără de care democraţia nu poate exista – din forumul public spre sfera privată pare mai degrabă efectul pervers al democratizării fără limite, decât o atitudine antidemocratică asumată.
Pe de altă parte, la noi, comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare, schimbarea sistemului electoral, reorganizarea administrativă, reforma constituţională sunt tot atâtea forme ale unui puseu politic antidemocratic cu care societatea românească este confruntată şi pe care aceasta nu pare să-l poată contracara. Un puseu a cărui substanţă ideologică urmăreşte nu doar să instituţionalizeze regimul inegalităţilor care să protejeze actualele „elite” în timpul unei crize a cărei durată nu poate fi precizată, ci să transforme radical societatea. Puţin contează democraţia în tot acest efort de transformare radicală a regulilor jocului.
Legitimitatea democratică nu constă în impunerea „reformelor” de sus, de către cei ce au vremelnic puterea sau cred că ştiu mai bine de ce are nevoie „poporul”, ci în negocierea lor cu cât mai multe grupuri pentru găsirea numitorului comun şi asigurarea stabilităţii. O guvernare eficientă nu impune, ci prevede şi reuşeşte să mobilizeze comunitatea.
Rămânând însă doar la nivelul cel mai superficial al democraţiei, la cel electoral, Codul bunelor practici în materie electorală, document-cadru al Consiliului Europei, elaborat în 2002 de Comisia de la Veneţia – cum este cunoscută Comisia europeană pentru democraţie prin drept – enunţă explicit, la articolul 63, ideea că „stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral şi este esenţială pentru consolidarea democraţiei (sn)”.
Iar la noi credibilitatea alegerilor este puternic contestată atunci când aproape 80% din cei intervievaţi în sondaje cred că alegerile se fraudează. Cât de legitime pot fi guvernele a căror legitimitate electorală est atât de slabă? Revenind la pasiunea pentru schimbarea radicală a regulilor jocului în timpul desfăşurării acestuia, acelaşi Cod subliniază la articolul 65: „ceea ce trebuie evitat este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – acestea pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înaintea alegerilor. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare (s.n.), modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic”. Dar cine mai are timp să ia în considerare exigenţe democratice astăzi, când unii profitori ai „democraţiei” postcomuniste susţin, uneori chiar public, că aceasta nu poate funcţiona şi nici nu este folositoare în societatea românească.
Cristian Pîrvulescu este analist politic
