» Dupa multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii pastreaza multe elemente ale cultului sau preistoric. Sacrificiul de Ignat este un ritual vechi, iar porcul era la romani "zeul Siva", o divinitate a calendarului popular legata de cultul focului si al soarelui.
» De ce se taie porcul la data fixa, cand si cum se sarbatorea Anul Nou in Tarile Romane si cum s-au schimbat datinile si traditiile in ultimii ani explica profesorul Ion Ghinoiu de la Institutul de Etnografie si Folclor.
Sacrificiul porcului in ziua de ignat, urmat de ritul funerar de incinerare numit "parlitul porcului" sunt practici preistorice care supravietuiesc in majoritatea zonelor etnografice romanesti. Mai multe documente etnologice sprijina ipoteza ca sacrificiul ritual al porcului se realiza, in vechime, primavara, in perioada semanatului si incoltitului bobului de grau. De acolo, de la echinoctiul de primavara, taiatul porcului a fost mutat, impreuna cu alte obiceiuri specifice Anului Nou (Sorcova, obiceiul semanatului, Plugusorul si altele), la Craciun si Anul Nou. Porcul, datorita prolificitatii sale ridicate (10-18 purcei la o singura fatare) si gestatiei scurte (trei luni, trei saptamani si trei zile), a fost comparat in vechime cu spicul de grau.
In antichitate, el era asociat cu divinitatile vegetatiei (Demeter, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos). In vechiul Egipt, desi porcul era considerat un animal dezgustator, oamenii il jertfeau si il mancau ritualic intr-o anume zi din an, in cinstea zeului Osiris. Adoratorii zeului Attis si cei ai zeului Adonis refuzau sa manance carne de porc, intrucat acesta intruchipa zeul insusi.
Capul lui "Siva" era impodobit cu inele
Porcul apare in folclor in jocurile vechi de copii ("De-a Poarca", "Purceaua") si, mai ales, are o colinda: Siva – foarte probabil un regionalism al zeului indian Shiva. De ce? Pentru ca obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia – la indieni.
Obiceiul Siva, structurat dupa modelul vechilor colinde romanesti, s-a practicat pana la mijlocul secolului al XX-lea in noaptea de Revelion sau in ziua Anului Nou. Masca colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior la Craciun si Anul Nou (Capra, Turca, Cerbul etc.), este inlocuita in colindul Siva cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat. La romani, obiceiul are o bogata sinonimie zonala: Siva, Puiul Sivei sau, prin contopire cu numele Sf. Vasile, Vasilca, Sila. Ceremonialul cuprindea mai multe secvente rituale si ceremoniale: expunerea capului gatit al porcului cu inele, cercei, bratari, flori in fata ferestrei sau in casa colindata; cantarea colindei care nareaza viata Sivei in Raiul din padurile de fag si stejar; coborarea in vale pentru a bea apa; moartea violenta si incinerarea (parlitul) corpului neinsufletit; judecarea sufletului Sivei de un juriu in care apar, adesea, Batranul Craciun, Maica Precista; urarea "La multi ani!" adresata gazdei de colindatori si primirea darului.
"Obiceiul a fost atestat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia – la indieni", ne-a spus prof. dr. Ion Ghinoiu, care adauga: "Important este ca noi ii pastram anumite elemente de cult. Porcul nu se taia numai pentru ca avem nevoie de hrana. Se sacrifica intr-o anumita zi, intr-un anumit fel, iar sacrificiul este ritualizat etapa cu etapa".
Credintele, obiceiurile si practicile magice referitoare la prevestirea mortii violente, la prinderea si injunghierea victimei, la semnele facute cu cutitul pe corp, la jumulirea parului pentru bidinele si jupuirea pieii pentru opinci, la grasimea folosita la farmece, descantece si pentru prepararea unor leacuri de vindecare a bolilor, la alimentele rituale preparate din diferite organe vitale sunt relicve ale sacrificiului prin substitutie a zeului, care moare si renaste anual la solstitiul de iarna, impreuna cu timpul. Ignatul porcilor a preluat numele si data de celebrare ale Sfantului Ignatie Teofanul, sarbatorit in calendarul ortodox in ziua de 20 decembrie.
"Craciun" a fost o divinitate in panteonul romanesc
Ceea ce numim astazi Craciun este o reprezentare mitica indo-europeana, specifica teritoriilor locuite de stramosii autohtoni ai romanilor, geto-dacii. Peste zilele lui de celebrare s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi moartea si renasterea zeului solar de origine iraniana, Mithra, si, dupa aparitia crestinismului, nasterea Domnului Iisus. Determinativul de Mos (Craciun) indica varsta inaintata a zeului adorat care, conform modelului preistoric, trebuie sa moara si sa renasca simbolic la Anul Nou. El se naste pe 25 decembrie, traieste 365 sau 366 de zile, imbatraneste (devine "mos") si moare pentru a renaste la inceputul anului urmator. In traditiile populare, Craciunul apare fie ca zeu cu puteri miraculoase, fie ca om obisnuit, cu calitati si defecte (om batran; pastor batran cu barba de omat, vecin cu Mos Ajun).
Informatii despre uzurparea sau simbioza lui Craciun cu Mantuitorul ne sunt oferite de legendele nasterii Maicii Domnului. Acestea ne introduc in peisajul etnografic al unui sat pastoral unde Mos Craciun avea case mari, grajduri, cosare si tarle pentru vite. Pe neasteptate, in sat soseste o femeie necunoscuta care, simtind ca i-a venit vremea sa nasca, bate la poarta casei lui Mos Ajun si ii cere gazduire. Motivand ca este om sarac, acesta o refuza, dar o trimite la fratele sau bogat, Mos Craciun. Fara sa stie ca straina este Maica Domnului, acesta nu o primeste in casa sau o trimite sa nasca in grajdul vitelor. Craciuneasa, nevasta lui Craciun, o ajuta sa nasca, fapta pedepsita crunt de barbatu-sau cu taierea mainilor din coate. Cand Mos Craciun afla ca in grajdul sau s-a nascut Domnul Iisus, se caieste si ii cere iertare lui Dumnezeu, devenind, nici mai mult, nici mai putin, primul crestin; sfantul cel mai batran; sotul femeii care a mosit-o pe Maria.
Lipsa bunei-cuviinte a unei persoane in satul vechi romanesc, rasplatita nefiresc pana la omologarea acesteia cu divinitatea, ascunde un mare adevar istoric: la aparitia crestinismului, Craciun era un zeu atat de venerat incat nu a putut fi exclus cu desavarsire din calendarul popular si din constiinta oamenilor care adoptasera credinta in Hristos. Prin tot ceea ce face, Craciun se opune sau impiedica nasterea pruncului Iisus! Motivul e usor de inteles: venirea (nasterea) lui Iisus presupune mai intai plecarea (moartea) Mosului Craciun.
Traditiile contemporane despre Sfantul Craciun, despre Mosul darnic si bun, incarcat cu daruri multe, ca de altfel si obiceiul impodobirii bradului sunt influente livresti patrunse in cultura populara de la vest la est si de la oras la sat.
Anul Nou se sarbatorea pe 25 decembrie
Revelionul este sarbatoarea nocturna dedicata celui mai vechi zeu al omenirii, An, personificare a soarelui, numit An Vechi inainte de miezul noptii si An Nou dupa miezul noptii. Anul, asemanator celorlalti zei ai omenirii (Zeus, Saturn, Craciun, Shiva, Mitra), se naste, creste, imbatraneste, moare si renaste perpetuu, dupa 365 de zile. In raport cu data nasterii si mortii Anului, sfintii din calendarul popular sunt tineri sau batrani: Sanvasai (1 ianuarie) este, conform legendelor populare, un tanar care sta calare pe butoi, iubeste si petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezinta Zeul Dragostei pe plaiurile carpatice; Sangiorzul (23 aprilie) si Santoaderii sunt tineri, calari pe cai; Santilie (20 iulie) si Samedru (26 octombrie) sunt maturi, dupa care urmeaza generatia sfintilor-mosi, Mos Andrei (30 noiembrie), Mos Nicolae (6 decembrie), Mos Ajun (24 decembrie) si Mos Craciun (25 decembrie). Varsta inaintata a divinitatilor populare prevesteste moartea si renasterea anuala a timpului si a personificarii lui, Anul, Craciunul.
Pentru mai mult de un mileniu, crestinii au celebrat Anul Nou in ziua de Craciun, in Tarile Romane, pana in secolul al XIX-lea. Anul Nou, dupa despartirea de Nasterea Domnului si mutarea lui pe locul unde romanii celebrau in antichitate Calendele lui Ianuarie, s-a numit Craciunul Mic, Ingropatul Craciunului, Ingropatul Anului si, in final, Revelion. Ciclul sarbatorilor de Anul Nou este impartit de Revelion in doua perioade simetrice. Prima etapa, cuprinsa intre Ignatul Porcilor si miezul noptii de Revelion, se suprapune zilelor premergatoare solstitiului de iarna, cand se mareste noaptea, sporesc frigul si intunericul, fenomene care alimentau spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Sfantul Soare va disparea definitiv de pe cer. Soseste insa fenomenul astronomic spectaculos al solstitiului, cand soarele incepe sa urce pe bolta cerului, iar ziua sa creasca putin cate putin.
A doua parte a ciclului, care se desfasoara sub semnul sperantei, este cuprinsa intre miezul noptii de Revelion si Boboteaza. Obiceiurile, actele rituale si practicile magice redau simbolic, la inceput, teama, dezordinea si haosul generate de imbatranirea si moartea divinitatii adorate, apoi, dupa renasterea ei la miezul noptii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea si echilibrul. Prin sarbatorile si obiceiurile de Anul Nou, romanii imblanzesc timpul necrutator prin culturalizarea fenomenelor naturale care se desfasoara independent de dorinta si vointa lor: sacrificiul, reprezentare zoomorfa a spiritului graului; prepararea alimentelor rituale; credinta ca se deschid mormintele si se intorc spiritele mortilor printre cei vii; abundenta ospetelor si petrecerilor cu excese de mancare, bautura, distractie, gesturi, cuvinte si expresii licentioase,
Perinita, supravietuiri ale unor practici orgiastice; activitatea cetelor de feciori care redau, prin colinde si numeroase acte rituale, drama nasterii si mortii anuale ale divinitatii adorate; stingerea luminilor in noaptea de Revelion infatisand intunericul si haosul desavarsit provocate de moartea divinitatii; aprinderea luminilor, care simbolizeaza nasterea divinitatii si, o data cu aceasta, a timpului si a lumii inconjuratoare; credinta ca acum se deschide cerul, ard comorile si vorbesc animalele; alungarea spiritelor malefice prin zgomote de tot felul (bice, clopote, strigaturi);
Plugusorul, Semanatul, Sorcova; incercarea norocului, aflarea ursitei, intocmirea calendarelor meteorologice (din foi de ceapa, din coji de nuca etc.); impacarea pricinilor si savarsirea actelor de toleranta si ingaduinta; inceperea simbolica a lucrului si altele. Datorita vechimii Sarbatorii Anului Nou si inconsecventei legate de fixarea datei Nasterii Domnului (la inceput pe 6 ianuarie, peste mitul biblic al Facerii omului, apoi pe 25 decembrie, peste locul celebrarii Zeului Craciun), momentele desfasurarii obiceiurilor nu se mai supun in totalitate acestui scenariu ritual.
Revelionul este o petrecere de pomina, egalata numai cu jocurile de la Priveghiul de inmormantare. Dupa cum se cunoaste, in Romania sunt atestate doua tipuri de priveghi: unul relativ recent, a carui functie principala este pazitul mortului, si altul stravechi, cu jocuri si distractie, care pastreaza amintirea ospetelor funerare ale antichitatii. Al doilea tip de priveghi mai poate fi intalnit in unele zone etnografice din Transilvania (Platforma Luncani, Muntii Apuseni, Padurenii Hunedoarei) si din Moldova (Vrancea). El se organiza, citez o informatie de teren, ca o mare bucurie la casa mortului; lumea rade de se cutremura casa. Rad si rudele mortului, si copiii lui, si toti; "nime n-are bai de mort, ca… Doamne, iarta-ma, omul trebuie sa moara". Acolo unde s-a practicat sau inca se mai practica, opinia este exprimata concis de zicala: "si-a trait traiul, si-a mancat malaiul!".
Sunt argumente care atesta originea Perinitei ca dans al sarutului la Priveghiul de inmormantare. Parca cineva regizeaza la moartea unui om nasterea altui om (Priveghiul de inmormantare), iar la moartea unui an renasterea altui an (Revelionul), precum in cantecul de petrecere: "Asa-i lumea trecatoare/ Unul naste,/ Altul moare".
» "Obiceiurile involueaza"
Reporter: Colindatorii au ajuns deja in Bucuresti, desi urarile se fac intre Craciun si Revelion. Exista o evolutie a acestor obiceiuri in contextul actual, cel al modernitatii? Traditiile populare se pot pastra in contextul actual al dezvoltarii civilizatiei?
Ion Ghinoiu: In spatiul ritualic, acolo, in comunitatile lor satesti, colindatorii se conforma obiceiurilor. Or, iata ca la mijlocul lunii decembrie ei colinda in Bucuresti. Nici nu a venit Craciunul si ei colinda ca si cum ar astepta Anul Nou. Se abat, incalca doua elemente importante in datina: timpul si spatiul ritualic.
Pe de alta parte, spatiul ritualic, locul ritualic este acolo la ei acasa, in sat, trebuie sa se manifeste in comunitatile rurale. La tara se mai pastreaza traditia, colindatul functioneaza, vin colindatorii si sunt asteptati, in general traditia se pastreaza inca destul de bine. La oras, sigur ca ne place, este spectaculos, dar mesajele lor nu au consistenta…
Obiceiurile evolueaza, mai bine zis involueaza. De disparut, nu dispar. Daca va amintiti, si Eminescu spunea: "De cand cu drumurile de fier/ Toate cantecele pier". Ei, ca dovada, cantecele nu au disparut.
