Reţinut de poliţie sau nu, Julian Assange, personificarea WikiLeaks, e un erou neverosimil pentru nişte vremuri pe măsură. Va salva el planeta sau nu?
Povestea lui Assange e rezumabilă. Australianul, care s-a ocupat cu hacking-ul sub numele de Mendax, a creat un loc pe internet unde oricine îi poate trimite documente secrete sau pe-aproape. Iar documentele au început să vină. Mai e loc de discuţii?
Da, dacă vrei să ştii unde să-l încadrezi pe Assange. Omul este considerat ba jurnalist, ba hacker, ba „whistleblower”, adică o persoană care trage semnale de alarmă în probleme de mediu, discriminare etc. Ba, în fine, pe site-ul Interpol, ca urmărit internaţional.
Până la urmă, revelaţiile aduse de Assange şi site-ul său nu sunt revelaţii, ci mai curând confirmări cu privire la felul mărginit şi cam murdar în care se judecă şi se operează în cercurile puterii. În „Liberation”, Umberto Eco arată că secretele WikiLeaks sunt goale pe dinăuntru: în lumea de azi, în loc ca presa să sape după informaţii prin medii diplomatice, e mai curând pe dos. Altfel zis, atunci când transmit că Angela Merkel „evită riscurile şi este rareori creativă”, diplomaţii de la ambasada americană din Berlin remarcă previzibilul şi vorbesc şi gândesc ca într-o revistă de femei.
Sunt lucruri pe care elita din diferite spaţii geografice şi ideatice le bănuia, le ştia şi pe alocuri chiar le spunea. Assange e însă un erou convenabil pentru o audienţă mai largă. E cyber-haiducul romantic care se ia la trântă cu Goliatul politic; dincolo de ecourile pe care le-au atras documentele de pe WikiLeaks, această percepţie e atestată de faptul că tocmai acestea încep să vină, din diverse surse, într-un număr din ce în ce mai mare.
Vor schimba aceste documente ceva? Mediile informate tind să creadă că nu. Şi să accepte, tacit, un anumit grad de ipocrizie ca ingredient necesar al geopoliticii. Până la urmă, Assange e pe coama unui val de popularitate. Rămâne de văzut ce va şti să facă cu ea în folosul tuturor. Sau numai al unora.
