În copilăria mea – petrecută în împrejurări proletare, la periferia unui mare oraş din vestul ţării -, mulţi dintre bărbaţii cartierului nostru beau la birtul din colţ ceva misterios pentru mine care se chema „monopol cu dulce”. M-am gândit mai târziu, când am început să descifrez noţiunile vehiculate prin preajmă, că băutura aceea dobândise acest nume în jargon pentru că monopoliza magnetic întreaga atenţie a bipedului îngurgitativ, seducându-l pe preţuri de nimic, cu destulă viteză… De ce „cu dulce”? Pentru a mai smeri un pic, probabil, cu ajutorul unui minuscul păhărel de sirop, tăria alcoolului brut.
Mi-am reamintit aceste detalii ale culturii masculului dominant din socialism citind despre pretenţiile doamnei comisar Kuneva de a nărui monopolul C.F.R. pe piaţa românească a drumurilor de fier. În numele drepturilor călătorilor la bune tratamente – auzi acolo! – doamna Meglena Kuneva cere apariţia concurenţei în materie, şi la noi.
Este lucru ştiut că nici unul dintre guvernele României, roşii, galbene, albastre ori oranj, nu ar lăsa pentru nimic în lume la cheremul liberei concurenţe marile monopoluri ale economiei, chiar dacă unii dintre preşedinţi, mai tari în glas, au pus, când şi când, trompeta şi pe acest subiect. Una este să dai ceva pe goarnă, folosesc jargonul de faţă numai spre a face textul acesta accesibil şi politicienilor, şi cu totul altceva să pui mâna şi să faci ce ai zis. Logica politică împiedică prin părţile noastre o altă formă de raţionament decât aceea după care, dacă tot ai zis-o, ce s-o mai şi faci?!… În caz de ceva, ai alibiul, dovada că enunţul există, că te-ai sforţat şi ai atras atenţia… Dacă îm¬prejurările au fost potrivnice… Ce să-i faci?!
În programul electoral al fostului ministru al Transporturilor care a intrat în istorie prin cinicul afişaj de pe drumurile cu cârpeli şi hârtoape „Aici sunt banii dumneavoastră!” (în gropile de pe carosabil, se înţelege!) s-a regăsit, la un moment dat, şi stăruitoarea chemare la dat de pământ cu ştabii monopolurilor. Distribuitorii de electricitate, de gaz şi de călătorii cu trenul şi-au văzut însă mai departe de trebuşoarele dânşilor, continuând practicile obraznice contrare bunului-simţ. Unii cer consumatorului să suporte apa şi gazul furate sau scurse în eter şi intrate în pământ, alţii vor plăţi de garanţii anticipate, iar ceilalţi au realizat performanţa de a face trenurile lui Ceauşescu să avanseze pe şine cu viteze din vremea regelui Carol I… Fiecare cu propriile socoteli, dar toţi – pe cheltuiala noastră, a „prostimii”…
Deşi doamna Kuneva vine din aceleaşi părţi de lume de care ţinem şi noi, domnia sa pare să nu priceapă de ce fel de concordanţe ne lovim pe acest teritoriu. Păi, să nu fie o voinţă politică marcată discret de interese foarte profitabile mie nu-mi vine să cred că vreunul dintre rozătorii ăştia ar mai fi în scaun. Ba nici măcar scaunul pe care îl ocupă, ei sau succesorii lor, n-ar mai arăta aşa, cineva i-ar tăia din picioare… Ei, dar de la Bruxelles lucrurile se văd filtrate un pic în culori calde şi prieteneşti, iar oamenii de acolo se fac că iau de bune toate promisiunile. Nu sunt ei proşti, dar protocolul şi, mai ales, greutatea şi seriozitatea pe care vor să le impună în legătură cu actul politic european îi obligă la aşa ceva.
Nu este totuşi de aşteptat ca Europa să se lase fraierită pe termen mediu şi lung de oficialii noştri monopolgii. Deocamdată, avertismentul că trenurile nu sunt făcute pentru a spolia populaţia, ci pentru a servi călătorilor fără a aduce prejudicii demnităţii lor şi atingeri la sănătate pare învelit în staniol, sclipeşte atractiv şi binevoitor. Mai încolo, de va fi nevoie, se vor vedea şi niturile de la încheieturile pumnului de oţel al Uniunii, însă nu acum.
Tot ce s-a obţinut pe seama mea şi a ta, sau a celor ca noi, a fost bâlbâiala prin care Guvernul a promis să rezolve peste cinci ani. Va mai trece astfel un cincinal – Ceauşescu i-a învăţat pe băieţii noştri să opereze cu… cincinale! – şi abia pe urmă derogarea solicitată va expira. Ei, dar în politică cinci ani sunt o nimica toată. Nu e deloc sigur că nu se va spune, după obicei, prin palatele capitalei noastre ceva de genul: „Lasă, bre, că în cinci ani…”, cu speranţa într-o amnezie europeană. Deocamdată, dacă mă întreabă cineva cine vădeşte cea mai mare implicare patriotică în ameliorarea transporturilor feroviare şi a drepturilor călătorului în ţara de la Dunăre şi Carpaţi, voi spune fără ezitare că numele persoanei respective este Meglena Kuneva.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
