"Cine a pierdut Turcia?" Aceasta intrebare, aparuta deseori in trecut, se pune cu atat mai acut dupa iesirea nervoasa a premierului turc Recep Tayyip Erdogan din timpul Forumului economic mondial de la Davos din 2009, cand acesta a parasit intempestiv masa de prezidiu la care se afla impreuna cu presedintele israelian Shimon Peres. Problema turca este una care cantareste foarte mult, caci are legatura cu una dintre disputele diplomatice cele mai volatile si ingrijoratoare ale lumii.
Daca Turcia a fost cu adevarat "pierduta", printre responsabili se numara Uniunea Europeana, SUA, Israelul si Turcia insasi. Rezervele tot mai mari ale UE fata de o aderare a Turciei au fost exprimate fara ambiguitati de presedintele francez Nicolas Sarkozy. In SUA, fostul presedinte George W. Bush are partea sa de vina din cauza razboiului din Irak. Israelul a jucat, la randul sau, un rol in alienarea Turciei fata de Occident, ca urmare a razboiului din Liban din 2006 si a recentelor operatiuni militare din Gaza.
Toate aceste evenimente au tulburat si dezorientat Turcia, fiind amplificate de impactul intern al celei mai dure crize economice mondiale din 1930 pana in prezent.
Poate ca elitele seculariste, prooccidentale, ale Turciei mai considera inca UE si SUA parteneri si aliati importanti, daca nu chiar indispensabili. Poate ca mai vad inca in fundamentalismul islamic, in Hamas, Hezbollah si Iran amenintari reale sau cel putin potentiale. Dar aceste elite sunt in acelasi timp convinse ca Europa s-a purtat inadecvat cu Turcia, combinand reflexele populiste pe termen scurt cu absenta unei viziuni strategice pe termen lung.
Problema Turciei este, fireste, complexa. Geografia Turciei este predominant asiatica, sentimentele ei sunt tot mai centrate pe Orientul Mijlociu – sentimente musulmane in conflictul israeliano-palestinian. Elitele raman totusi pronuntat prooccidentale si proeuropene. Dar pentru cat timp?
La inceputul secolului al XXI-lea, cand dialogul cu lumea islamica este una dintre provocarile-cheie pentru Occident, Europa ar comite o eroare strategica istorica daca si-ar inchide usa spre Turcia. A face asa ceva ar insemna sa-i impingi pe mostenitorii Imperiului Otoman inapoi pe o traiectorie istoricista asiatica, musulmana si axata pe Orientul Mijlociu.
In chestiunea aderarii Turciei la UE, drumul conteaza mai mult decat destinatia. Reformele pe care Turcia le-a adoptat deja, intr-un timp foarte scurt, gratie statutului sau de tara candidata sunt impresionante. Ar trebui ca noi, in Europa, sa periclitam acest progres prin exprimarea unui "nu" vehement?
UE are nevoie disperata de un partener strategic si diplomatic, care ar putea sa-i consolideze semnificativ influenta in Orientul Mijlociu. Europa mai are nevoie si de dinamismul unei Turcii tinere. Mai mult insa, Europa are nevoie de semnalul de reconciliere transmis Islamului prin primirea Turciei in Uniunea Europeana.
Sigur, a dori ca Turcia sa ajunga in UE este un act de vointa, daca nu chiar de credinta; un act din multe privinte contraintuitiv. Majoritatea europenilor nu privesc Turcia ca pe "o tara europeana altfel", ci ca pe "o tara noneuropeana altfel". Chiar si la Istanbul, cel mai occidentalizat dintre orasele turcesti, odata ce ai parasit arterele principale, pari scufundat intr-o cultura orientala sau asiatica.
Israelul nu este in Uniunea Europeana, dar si el este in mare pericol de a pierde Turcia. Departe de a duce la o consolidare a securitatii, ultimele doua aventuri militare ale Israelului – in Liban si, acum, in Gaza – au avut ca efect o autoizolare mai pronuntata si o pierdere a simpatiei in opinia publica internationala. Nicaieri acest fenomen nu a fost mai accentuat decat in Turcia, unde escapadele militare israeliene au tensionat alianta strategica a celor doua tari pana aproape de punctul de rupere.
Este prea devreme sa vorbim de politica administratiei Obama fata de Turcia; este suficient sa aratam ca, in disponibilitatea sa de a deschide un dialog in spirit de respect cu Islamul, Obama este singurul lider occidental care merge in directia corecta. Dar pot fi gesturile pozitive americane fata de Turcia, un membru-cheie al NATO, suficiente pentru a contrabalansa politicile insensibile, poate chiar nesabuite ale Israelului? Raspunsul ramane marcat de incertitudine.
La randul ei, Turcia poarta si ea o parte din responsabilitatea pentru acest proces de instrainare, din ce in ce mai prezent. Atitudinea lui Erdogan la Davos a fost cel putin iresponsabila. Poate ca i-a adus oarece popularitate acasa, dar in vremuri economice dificile tentatia populismului ieftin e mai riscanta ca oricand. In preajma vreascurilor nu-i bine sa te joci cu focul.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
