Ii raman presedintelui Jacques Chirac mai putin de zece luni pana la sfarsitul mandatului. Si, cum o eventuala reinnoire a candidaturii sale e putin probabila, aceasta va fi si ultima data cand el primeste onorurile militare pe Champs Elysees sau cand se intretine, dupa aceea, cu unii dintre cei circa 8.000 de invitati care au primit cartonasul sa participe la receptia din gradinile palatului prezidential. I-ar fi priit daca echipa Frantei ajungea din nou campioana mondiala, ca in 1998, cand Zidane si ceilalti "bleus" erau eroii zilei si vedetele party-ului; asemenea momente se rasfrang benefic si asupra unui bilant politic. Dar chiar si asa, ca vicecampioni, sportivii ii aduc un oarecare capital de simpatie, mai cu seama ca presedintele si premierul au stiut sa incurajeze echipa in competitiile din Germania, chiar si la inceputurile ei modeste. Apoi, Chirac a gasit cuvintele potrivite care au transformat respectiva infrangere intr-un prilej de bucurie, daca nu chiar de entuziasm national. Deci acest ultim 14 iulie petrecut la Elysee are toate sansele sa se desfasoare cu bine. De altfel, exista un consens si un consemn tacit: rivalitatile si polemicile din sanul actualei majoritati de centru-dreapta trec pe planul al doilea, dupa o lunga perioada in care au fost trase cutitele. Daca va continua sa fie si mai dezbinata dupa tradarea unora dintre centristi, aceasta dreapta "prezidentiala” risca sa le faca socialistilor un cadou nesperat la alegerile de anul viitor. Vine tare din urma o oarecare doamna Segolene Royale, intr-un context international foarte favorabil putinelor femei care practica metodic politica. S-ar putea ca francezii sa fie tentati…
Dificil sfarsit de domnie pentru Jacques Chirac. Numerosi parlamentari din propria lui tabara par sa-si fi pierdut rabdarea vazand ca presedintele il mentine in fruntea guvernului pe Dominique de Villepin, in ciuda contestatiilor studentesti recente sau a scandalului in care s-au vehiculat false si adevarate conturi bancare ale unor personaje politice importante. Premierul a iesit foarte sifonat din toate, in timp ce ambitiosul Nicolas Sarkozy, desi aparea in contexte pline de ambiguitate, a stiut mai totdeauna sa intoarca in folosul sau aceste momente-cheie. De ce nu il sustine Chirac pe Sarkozy in campania electorala deja lansata? Mister. S-ar zice ca Chirac insusi, care in cariera sa politica a profitat de toate conjuncturile si a tradat nu putini prieteni, este impresionat acum de rectitudinea si fidelitatea acestui prim-ministru si crede in ideile sale cu bataie lunga, in care detractorii nu vad decat infumurare, autism si atitudine elitista. Oricum, Chirac controleaza situatia; desi imbatranit, cu reflexele mai lente, cu privirea mai tulbure si cu inima slabita, tradat de multi care il curtasera pana mai ieri, lunga sa experienta politica il ajuta sa stapaneasca tumultul si sa restabileasca un necesar echilibu in viata celei de-a V-a Republici franceze, organism social, politic si economic nu tocmai usor de pilotat. Poate ca aceasta echipa care inregistreaza deja primele succese (reducerea somajului, stabilitate economica, o noua stare de spirit in societatea franceza, dupa o lunga perioada de "sinistroza”) ii va permite presedintelui o iesire onorabila din scena politica. In orice caz, Chirac mizeaza pe Dominique de Villepin iar, in plus, isi permite chiar si capriciul de a insinua ca nu a renuntat definitiv nici la o eventuala candidatura la propria-i succesiune. Nu de alta, dar se precipita din nou in arena si alti batrani gladiatori ai politicii franceze, amintindu-si ca la alegeri toate surprizele raman posibile: nu fusese ales ultima data tocmai actualul presedinte cu un scor astronomic, fiindca sperietoarea Le Pen facuse sa basculeze si voturile stangii in favoarea norocosului Chirac?!
De mai bine de unsprezece ani, omul politic Chirac a promis cat ii ingaduiau cuvintele si nu a lasat nevizitat nici un loc nevralgic al actualitatii franceze: fractura sociala, insecuritate, egalitatea sanselor, paritate, fraternitate, drepturile handicapatilor, deschiderea spre exterior, promovarea spiritului european s.a.m.d. I se reproseaza ca pe multe le-a abandonat. Insa de multe ori a avut reflexul just pentru corectarea unor erori din trecut: de exemplu, a recunoscut responsabilitatea fostului regim de la Vichy in deportarea evreilor, dar a avut, recent, si curajul de a face distinctia intre generalul Petain care incheia pacea de la Verdun si acelasi personaj care accepta cooperarea cu regimul nazist. Treptat, treptat, i se descopera aceluiasi presedinte sensibilitatea artistica, trasaturile unui caracter generos, prestanta incontestabila si coerenta pe scena internationala, un simt real al echitatii si o conduita constanta in promovarea unor principii de convietuire internationala. Poate toate acestea se vor decanta mai bine pana in primavara viitoare, iata speranta intima a presedintelui!
