Haideţi să presupunem, de dragul discuţiei, că Geert Wilders, politicianul olandez care e convins că Europa e în „ultimul stadiu al islamizării”, are dreptate: Anders Breivik, criminalul în masă norvegian, e nebun. Wilders a scris pe Twitter: „Că un psihopat a abuzat de lupta împotriva islamizării este dezgustător şi e o palmă peste faţa mişcării mondiale anti-islam”.
Supoziţia nu e neapărat exagerată. Să ucizi cu o puşcă de asalt peste 60 de tineri nevinovaţi aflaţi într-o tabără de vară, după ce ai aruncat în aer o porţiune din centrul capitalei Oslo, este, ca să folosim un eufemism, moralmente excentric – ceva ce majoritatea oamenilor sănătoşi la minte nu ar visa vreodată să facă.
Acelaşi lucru este, desigur, adevărat şi pentru un grup de tineri care se decid să se sinucidă, luând şi vieţile a mii de oameni, prin intrarea cu avioane de linie în mari edificii publice din New York şi Washington. Dar nici Breivik, nici teroriştii de la 11 septembrie 2001 nu au ucis fără motiv, aşa cum o fac unii dintre asasinii nihilişti din America. Islamiştii consideră crimele lor în masă nu un act personal cu efect publicitar, ci parte a unei tactici într-un război sfânt împotriva Occidentului decadent, păcătos.
În mintea sa, Breivik este un războinic de cealaltă parte a baricadei. Obiectivul lui este să protejeze Occidentul împotriva islamizării. Inamicii lui nu sunt doar musulmanii, ci şi elitele liberale occidentale şi copiii acestora, care distrug Europa din interior prin „multiculturalism” şi „marxism cultural”.
De fapt, ceea ce scrie Breivik în manifestul său dezlânat, intitulat „O declaraţie europeană de independenţă”, e mai mult sau mai puţin ceea ce populiştii gen Geert Wilders au spus şi ei. Sigur, manifestul cuprindea mult mai multe – fantezii despre resuscitarea cavalerilor templieri din Evul Mediu, de exemplu -, ceea ce sugerează o dispoziţie mai bizară, iar Wilders s-a grăbit să se distanţeze de metodele violente ale lui Breivik. Un singur politician de dreapta din Europa, anume Francesco Speroni de la Liga Nord din Italia, parte a Guvernului Silvio Berlusconi, a fost gata să-l apere pe Breivik. Speroni a afirmat că „ideile lui Breivik vin în apărarea civilizaţiei occidentale”.
Aşadar: cât de în serios trebuie să luăm motivele ideologice pe care le invocă ucigaşi precum Breivik şi teroriştii de la 11 septembrie pentru a-şi justifica actele criminale?
Acum câţiva ani, scriitorul german Hans Magnus Enzensberger a publicat un eseu fascinant despre „ratatul radical”. Rataţii radicali sunt în majoritatea lor tineri bărbaţi atât de revoltaţi de propriile insuccese sociale, economice şi sexuale şi de indiferenţa lumii din jurul lor, încât tânjesc după un act sinucigaş de distrugere în masă.
Orice poate declanşa un asemenea act: respingerea de către o fată, concedierea de la o slujbă, ratarea unui examen. Iar uneori ucigaşii caută justificări ideologice: edificarea islamului pur, lupta pentru comunism ori fascism sau salvarea Occidentului. Ideea în sine poate fi lipsită de importanţă – e vorba de orice aflat la îndemână, fie pentru că e la modă, fie corespunde altor circumstanţe istorice. O dată ce un ratat radical are chef să ucidă, orice motiv e bun.
Poate că aşa este. Dar înseamnă asta că nu există nici o legătură între poziţiile exprimate de clerici sau politicieni radicali şi actele comise în numele acelor opinii? Wilders este acum arătat cu degetul, pentru că Breivik a declarat că îl admiră, dar, avertizează unii, faptele unui criminal nebun nu ar trebui folosite pentru a discredita poziţiile sale. În definitiv, nu e nimic iraţional sau criminal în a spune că multiculturalismul este un ideal greşit, sau că islamul intră în conflict cu poziţiile moderne occidental-europene privind egalitatea sexelor sau drepturile homosexualilor, ori că imigraţia în masă va duce la conflicte sociale serioase.
Asemenea afirmaţii au început să fie făcute de conservatori res-pectabili, dar şi de unii social-democraţi, în anii ’90. Ei au reacţio-nat împotriva unui establishment liberal oarecum arogant, care tindea să respingă orice idee critică despre imigraţie sau tradiţii şi credinţe nonoccidentale, catalogând-o drept rasism şi habotnicie.
Dar, în vreme ce nu e nimic intrinsec rău în a discuta despre consecinţele sociale ale imigraţiei în masă dinspre ţările musulmane, unii populişti din Olanda, Danemarca, Franţa, Germania, Belgia, Marea Britanie şi alte ţări au mers mult mai departe. În special lui Wilders îi place să discute în termeni apocaliptici despre „luminile care se sting peste tot în Europa” şi „însăşi supravieţuirea Occidentului”, problema nefiind doar o anume tulpină de islam revoluţionar violent, ci islamul însuşi: „Dacă vrei să compari islamul cu ceva, compară-l cu comunismul sau naţional-socialismul – o ideologie totalitară”.
Acesta e limbajul războiului existenţial, cel mai periculos din câte există. Terminologia celui de-al doilea război mondial e reeditată deliberat. Cei care se opun ostilităţii radicale faţă de orice formă a islamului sunt „împăciuitorişti” sau „colaboraţionişti” ai „islamofascismului”. Pentru unii, 11 septembrie 2001 trebuie privit ca analogie la 1938 sau chiar 1940. În joc e însăşi supravieţuirea civili-zaţiei occidentale. E chiar aşa de surprinzător că anumiţi oameni ar putea confunda această retorică cu o chemare la arme?
Desigur, nici Geert Wilders, nici bloggerii înfocaţi antiislamici din SUA, precum Scott Spencer şi Pamela Geller (ambii citaţi copios în manifestul lui Breivik), nu au făcut apel la violenţa fizică. Dar textele şi declaraţiile lor au fost suficient de isterice şi pline de ură încât să incite o persoană dezechilibrată. Interpretarea pe care Breivik a dat-o cuvintelor lor este în mod straniu mai raţională decât ideea că un război pentru însăşi supra-vieţuirea noastră poate fi purtat doar cu forţa cuvântului.
Ian Buruma predă democraţie, drepturile omului şi jurnalism la Bard College şi este autorul cărţii, „Taming the Gods: Religion and Democracy on Three Continents” („Îmblânzirea zeilor: religie şi democraţie pe trei continente”). Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
