Specialiști în finanțe, medici cu sarcini de management, diriguitori ai Sănătății și politicieni se învârt de ani de zile în jurul subiectului numit finanțarea sănătății. Adică, finanțarea sistemului de sănătate, a serviciilor de sănătate, a medicamentelor și salarizarea personalului angrenat în acest sistem. O dezbatere interminabilă, adesea luată de la capăt, adesea integrată în nenumăratele “reforme fără sfârșit”. O dezbatere presărată de confuzii, unele de-a dreptul hilare (banii de stat sau banii publici uneori înseamnă același lucru, alteori sunt diferențe mari între cele două concepte) și, de douăzeci și șase de ani, același final: nu sunt bani, sănătatea este în colaps, totul se petrece cu sufletul la gură.
Indiferent însă de opiniile mai mult sau mai puțin corect articulate, de douăzeci și șase de ani sistemul românesc de îngrijire a sănătății se află la marginea prăpastiei din două motive, ambele imputabile lipsei de decizie de la nivel politic: direcția de urmat potrivită pentru dezvoltarea sistemului și circuitul banilor. Dacă pentru a avea o viziune ne putem raporta la o serie de indicatori clari – norme și standarde europene, precum și cercetări și statistici care ne pot arăta specificul nevoilor de îngrijire a sănătății românilor –, la capitolul circuit al banilor avem de-a face cu o confuzie, în opinia mea, întreținută cu bună știință. Iar cea mai importantă referință a acestei confuzii este faptul că nu știm, public și transparent, câți bani se adună din contribuții, cât pune la bătaie statul (sau dacă pune ceva) și cum se cheltuiesc banii. Buzunarul comun pur și simplu nu este, în acest caz, o soluție.
Dacă somnul rațiunii naște monștri, lipsa de claritate naște corupție! Nu mă refer aici la cazurile de medici care și-au încălcat jurământul și au condiționat actul medical de primirea unor sume de bani sau cadouri (de altfel, mass-media relatează cu promptitudine astfel de cazuri). Mă refer la construcția sistemului, a organigramelor de orice fel, a subordonării politice, realități care au dus la crearea unui sistem cu adevărat feudal, așa cum constata noul ministru al Sănătății, dl Vlad Voiculescu. Mai simplu spus, sistemul a fost construit în așa fel încât să alimenteze beneficiarii politici cu resurse smulse din corpul instituțiilor de sănătate. Iar pasul al doilea a fost să ascundă adevăratul circuit al banilor.
A existat, la un moment dat, o lege care prevedea ca banii colectați de la asigurați să constituie bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Dar a fost doar o inițiativă de moment, legea a fost schimbată, iar de atunci banii s-au adunat în marele buzunar al statului. Corect ar fi ca fiecare asigurat care contribuie la bugetul asigurărilor de sănătate să știe (și să poată calcula) cât a cotizat într-un interval de timp, să știe câți bani s-au adunat în vistieria Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și, de asemenea, să știe cum se cheltuiesc acești bani, dacă se colectează suficient sau dacă, cine știe, nu cumva se colectează prea mult. Dar niciun factor de decizie din ultimii ani, niciun document oficial asumat nu limpezește apele… Dacă la adunare avem probleme, evident că avem probleme și la scădere.
Pe ce se cheltuiesc banii din contribuții, cât de eficiente sunt acele cheltuieli, cine și cum răspunde pentru greșeli? Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat până acum, descoperim că sunt întrebări care pot primi doar răspunsuri îndoielnice.
De ce a fost nevoie de înzestrarea unor spitale care apoi au fost închise? Care sunt criteriile pentru achizițiile de aparatură și echipamente medicale în spitale? Cum se poate ca un spital public să facă un necesar bazat pe experiența și nevoile proprii, iar un contabil, de exemplu, să taie „după ureche” din lista de necesar ceea ce i se pare nepotrivit?
Nevoile sistemului de sănătate le stabilesc specialiștii, de la cei care lucrează direct cu pacienții la managerii unităților medicale. Necesarul pe unitate medicală se adună la nivel administrativ de județ, iar ceea ce nu se poate decide la nivelul județului se adună la centru. La fel ar trebui să fie și colectarea, respectiv alocarea banilor destinați sănătății oamenilor. Dar pentru a ajunge la această normalitate, Casa Națională de Asigurări de Sănătate trebuie urgent depolitizată, descentralizată real, cu bugete clare și care să treacă în administrarea acestei entități, fără nicio altă etapă de “tranziție” pe la bugetul de stat. Dacă fixăm standardele europene firești la diferitele niveluri de funcționare a unităților medicale, vom ajunge să avem o imagine clară. Poate ajung banii, poate nu, dar abia atunci vom ști cât, cum și de unde ajustăm bugetele. Nu este nimic complicat aici, dar este nevoie, din nou, de decizie politică. Altfel, sistemul de sănătate nu va fi decât ceea ce este acum: un organism infestat de virușii corupției care se spală cu dezinfectanți diluați.
