Pentru cei convinşi că drumul spre normalitate al României presupune o clasă politică mai competentă, mai onestă, orientată fundamental spre servirea interesului naţional, alegerile de duminică se anunţă un eveniment apocaliptic.
O zi a Judecăţii de Apoi pe invers, la finalul căreia porţile raiului li se vor deschide celor mai ticăloşi dintre noi, în timp ce puţinii cuvioşi care au rezistat ispitelor şi au refuzat pactul cu diavolul vor fi crucificaţi sau aruncaţi în cazanele cu smoală ale lui Felix pentru a fi fierţi în direct şi la foc mic.
Trei observaţii: am mai trecut prin asta, dracul nu este chiar atât de negru (după cum nici îngerii, îngeraşii noştri nu au fost întotdeauna atât de albi, cu irizaţii gri, pe cât par astăzi) şi în final depinde tot de noi să împiedicăm un dezastru electoral şi să atenuăm consecinţele unui vot al disperării.
„Am mai trecut prin asta” înseamnă, de fapt, că ne pregătim să retrăim o înfrângere care s-a repetat în fiecare din cele şase runde de alegeri anterioare. Din 1990 încoace, nucleele progresiste nu au repurtat victorii autentice, majoritare, cum au reuşit neo-comuniştii. Românii nu au încredinţat niciodată un vot decisiv în parlament partidelor cu o agendă minimal reformistă.
În cel mai fericit caz, aceste formaţiuni au obţinut în jur de 30% din mandatele parlamentare. Dar nu ar fi ajuns niciodată la putere dacă nu ar fi atras lângă ele partide sau facţiuni oportuniste care şi-au oferit susţinerea în schimbul unui procent consistent din marea prăduială politică. Şi care, la schimb, au oferit mai mult frâne şi tălpi decât sprijin pentru realizarea reformelor promise – cazul UDMR este elocvent.
La polul opus, în anii lor de succes, cum se pare că va fi şi acesta, forţele conservatoare au câştigat zdrobitor. Deşi au combinat într-un mod halucinant rezistenţa faţă de modernizarea statului, tipică neo-comuniştilor, cu lăcomia şi lipsa de scrupule în jefuirea statului care i-a caracterizat pe capitaliştii primitivi, au reuşit să obţină între 60 şi 80% din locurile în Parlament.
Aşa a fost situaţia în 1990, când FSN a luat 66%, în timp ce PNL şi PNŢ-CD nu au adunat nici 10%. În 1992, când combinata FDSN-FSN-PUNR-PRM-PDAR-PSM şi-a conservat scorul de 66%, iar CDR a crescut la 23%. Şi în 2000, când duetul PSD-PRM a atins recordul de 72%.
Ce pot face cei cărora le este teamă că istoria se va repeta, iar USL va obţine un scor care să anuleze practic vocea opoziţiei? Un lucru esenţial: să-şi exercite datoria de cetăţeni şi să iasă la vot.
Dacă li se pare important să nu dea ocazia stângii să pună bazele unui nou partid-stat de tipul celui care, în perioada 2000 – 2004, sub cârmuirea hulpavă a lui Adrian Nastase, a fost la un pas de a ne menţine în afara Europei, atunci vor trebui să să-şi înghită resentimentele pricinuite de guvernările ultimilor ani. O astfel de decizie presupune, evident un răspuns lucid la întrebarea dacă nu cumva eventuala absenţă de la vot, menită să-i pedepsească pe Băsescu şi pe ARD, se va întoarce, de fapt, împotriva lor.
Un scor politic mai echilibrat între USL şi ARD decât cel pe care îl indică azi sondajele ar fi extrem de util celor care vor duce principalele bătălii pentru supravieţuirea statului de drept: instituţiile din zona siguranţei naţionale şi a justiţiei, plus partenerii strategici.
Efortul lor conjugat de a contrapune abuzurilor celor ce îşi doresc puterea absolută, „reculului democratic,” Constituţia, principiile democratice, regulile statului de drept, imperativele cooperării cu UE şi SUA va fi influenţat în mod direct de procentele pe care opoziţia le va deţine în Parlament.
Indiferent de ce fel de opoziţie va face Vasile Blaga şi colegii săi, dracul nu este atât de negru doar pentru că situaţia este albastră. O ţară care este obligată de incompetenţa şi corupţia elitei sale politice şi administrative să împrumute anual în jur de cinci miliarde de euro pentru a putea plăti pensiile şi salariile angajaţilor din sistemul public nu este cu adevărat independentă.
Câtă vreme depindem de bani din afară pentru ca statul să supravieţuiască, potenţialul distructiv al celor ce îl conduc va fi limitat de condiţiile pe care le impun finanţatorii noştri.
Realist vorbind, presiunea lor a fost cea care a făcut ca lucrurile să evolueze cât de cât chiar şi în vremuri de tristă amintire, cum a fost epoca Năstase. Nu există nici un motiv să ne îndoim că vocile celor ce validează sau invalidează politicile economice guvernamentale dar şi modul în care puterea respectă statul de drept şi instituţiile de care depinde evoluţia democratică a României nu vor sancţiona chiar şi cele mai neînsemnate derapaje ale guvernului şi parlamentului.
„Ce va rămâne din procentele USL dacă timp de câteva luni guvernul lor nu va putea plăti la timp pensiile şi salariile?” Această întrebare retorică, pusă liderilor PSD şi PNL în momentele tensionate de după suspendarea preşedintelui şi despre care am relatat la momentul respectiv rămâne în continuare la fel de valabilă.
Şi câtă vreme există instituţii internaţionale care pot pune în aceeaşi ecuaţie finanţarea externă, plata la timp a obligaţiilor pe care statul le are faţă de câteva milioane de oameni şi respectarea statului de drept, capacitatea oricărui lider politic de a-şi bate joc de progresele făcute de România în ultimii ani are o limită destul de clară.
Faptul că am mai trăit momente de răscruce precum cel ce se anunţă duminică, dar şi că există ţări, instituţii şi oameni care au instrumente eficiente pentru a neutraliza impulsurile distructive ale celor pe care îi votăm cu destul de multă inconştienţă, nu ar trebui să ne liniştească. Din contră.
Cât o să mai privim ca pe o fatalitate drumul împleticit al României, un pas înainte, doi înapoi? Cât o să mai visăm la intevenţii miraculoase? Când o să ne trezim şi o să realizăm că democraţia cere muncă serioasă, zi de zi, nu o dată la patru ani sau la fără frecvenţă?
Când vom fi dispuşi să ne sacrificăm comoditatea şi să acceptăm realitatea că dacă noi nu ne luăm la trântă cu monştrii născuţi în anii de laşitate ai acestei ţări nimeni nu o va face în locul nostru? Şi că efortul de a schimba în bine România presupune în primul şi primul rând obligaţia de a-i convinge de adevărul viziunii noastre şi pe cei ce nu au curaj să se desprindă de trecut.
