Evoluţia cazului Vadim Tudor şi a evacuării cu strigături a PRM din sediul ultracentral de pe strada Emile Zola devine chiar mai interesantă decât scandalul în sine din 4 ianuarie. Dar, pentru că subiectul principal este Vadim, evoluţia nu este neapărat şi surprinzătoare. Cu un tupeu greu de găsit în realitate, tribunul cu verb fioros şi locotenenţii săi (Marius Marinescu şi Codrin Ştefănescu), mai atraşi de uzul muşchilor decât de preţioasa utilizare a organului care-l diferenţiază pe om de animale, atacă acum din poziţii… defensive. O dată cu începerea urmăririi penale împotriva liderului PRM, cei trei bărbaţi masivi se dau acum marcaţi, fizic şi psihic, de pretinse agresiuni la care ar fi fost supuşi de doamna executor Şomâldoc şi de poliţiştii flower power. Poliţişti care, din contră, faţă în faţă cu „tomahawk-ul” extremismului românesc, şi-au lăsat nepăzit chipiul, la cheremul stimatului tribun. Cert este că acesta din urmă pare acum mai hotărât ca oricând să jignească la maximum inteligenţa opiniei publice. În ciuda evidenţelor furnizate de transmisiunile live de la faţa locului, Vadim joacă rolul agresatului, iar pentru ca procesul victimizării să întrunească absolut toate condiţiile, omul şi-a fixat mâna în ghips. Corul format din aghiotanţii săi cântă şi el aceeaşi arie: săracii oameni sunt bântuiţi, zi şi noapte, de spaime şi coşmaruri.
Vadim nu este însă la prima punere în scenă a unui spectacol atât de grotesc. În politică, a fost poate personajul care s-a servit cel mai eficient de minciuna sfruntată, care, cu cât era mai isteric rostită, cu atât îi aducea mai mult succes în a-şi împinge în sus scorul electoral şi în a acapara discursul public. Cinic, vulgar, iraţional şi incapabil de a rezona cu interesul general al concetăţenilor săi, Corneliu Vadim Tudor otrăveşte de 20 de ani societatea românească, inflamează şi alimentează orgoliile celor mai descreieraţi naţionalişti şi ia la ţintă orice tentativă constructivă de a moderniza o Românie prea rămasă în urmă.
Apoi, ca autointitulat jurnalist, C.V. Tudor a reuşit să clădească imprecaţiei un cult lipsit de concurenţă şi astfel să dea viaţă unui limbaj care împinge ideea de polemică şi dezbatere într-un subsol fără precedent. Cu fiecare referinţă pe care o face la numita breaslă, cu fiecare frază pe care o tipăreşte în fiţuicile pe care le controlează, Vadim nu doar semnalizează că ar avea nevoie de un control amănunţit, el, ca persoană, dar aruncă şi mai în derizoriu această meserie. Practic, prin contribuţiile sale de cartier la cele două zone ale scenei publice româneşti, este responsabil să-i recunoaştem şi să-i reproşăm lui Vadim, inclusiv după ce nu va mai fi, aceste rele imposibil de şters. În ciuda pesimismului care te cuprinde când vezi caii mari pe care liderul PRM i-a călărit înainte şi după 1989, să nu uităm că încă mai avem o şansă. Cei care s-au lăsat seduşi încă se mai pot trezi, pentru că publicul singur îi poate fi cel mai mare cenzor lui Vadim. În rest, C.V. Tudor, aşa cum este el, nu se mai poate schimba.
Civilizaţia şi bunul-simţ sunt prea străine naturii şi intereselor lui. El va rămâne pururea nu singura, dar cea mai exotică verigă de legătură a României de azi cu România de ieri, a democraţiei şi societăţii deschise cu negura deasă a societăţii ceauşiste. Că Vadim Tudor întruchipează însăşi negaţia progresului şi ancora adânc înfiptă în trecutul de tristă amintire ne-o demonstrează, fie şi simbolic, ultimul gest al tribunului. Recunosc, m-a lăsat perplex ce i-a trecut prin cap, chiar dacă ştiam că potenţialu-i este uriaş. A făcut piruetă cu ceasul acestei naţiuni şi a adus în prezent un episod greu de uitat. Băgat la ananghie de procurori, curajosul şef de partid a urmat gestul „eroic” al generalului Stănculescu: şi-a pus ceva în ghips. E drept, mâna, nu piciorul. E drept, în final, Stănculescu n-a scăpat.
