Ce a ratat Iliescu aplică Băsescu

„Strategia de Apărare a Ţării” întocmită de CSAT sub semnătura lui Traian Băsescu are puncte comune cu ideile care circulau la Cotroceni în mandatul lui Ion Iliescu.

Documentul plecat de pe masa CSAT spre Parlament în iunie 2010 enumeră la capitolul „vulnerabilităţi” alături de „politizarea excesivă a unor instituţii, la nivel central şi local”, „corupţia, cu implicaţii asupra funcţionării instituţiilor statului şi cu efecte negative asupra vieţii cetăţeanului” şi „fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora”, împreună cu „presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului”.

În mai 2002, deci în timpul mandatului lui Ion Iliescu, presa publica un document intitulat „Strategia de contracarare a atacurilor la adresa imaginii ţării”. Planul, elaborat cu concursul fostului Minister al Informaţiilor Publice condus de Vasile Dâncu şi urmare a avertismentului din ianuarie 2002 al fostului consilier prezidenţial, Ioan Talpeş că ar fi nevoie de o ripostă a autorităţilor în faţa atacurilor interne şi externe împotriva imaginii României, pornea de la ideea că statul român „poate fi ţinta unor atacuri de manipulare, de intimidare, de inducere în eroare şi de denigrare pe baza unor scenarii minuţios construite”. El avertiza că „agresiunile informaţionale la adresa României pot viza factorii de decizie şi opinia publică, pe obiective politice, economice, militare sau de altă natură, deformând informaţia cu scopul compromiterii ciclului decizional”. Proiectul ar fi fost probabil aprobat de CSAT dacă reacţia publică ar fi întârziat. Dar ea a fost vehementă. Presa ne-angajată politic, opoziţia şi reprezentanţii societăţii civile au protestat acuzând autorităţile că în loc să rezolve problemele grave ale ţării care conturau o imagine negativă a României, încearcă să obstrucţioneze libertatea de exprimare şi să cosmetizeze realitatea. Scandalul a împiedicat aplicarea strategiei sau cel puţin a lipsit-o de baza legală, ceea ce nu e de neglijat.

În ultimele zile, şi reprezentanţii Preşedinţiei lui Traian Băsescu încearcă să justifice prezenţa referirilor la mass-media în actualul proiect al Strategiei Naţionale de Apărare. Din nefericire şi pentru preşedintele Traian Băsescu, şi pentru consolidarea pluralismului şi libertăţii de exprimare în România, argumentele seamănă izbitor cu raţionamentele „scandaloase”, după cum se exprima Evenimentul Zilei în 2002, de care se foloseau autorităţile din vremea lui Ion Iliescu.

Într-o declaraţie pentru România liberă, şeful Cancelariei Prezidenţiale, Cătălin Avramescu a declarat joi că experienţa altor ţări între care fosta Yugoslavie şi Rwanda arată că, în momente critice, influenţa negativă a unor mass-media poate duce la dezastru. Mai exact, la dezmembrarea ţării în cazul fostei Yugoslavii, sau la genocid, în Rwanda. „S-a dovedit astfel rolul nefast al presei de acest tip, la comandă; în perioade dificile s-a acţionat pentru destabilizarea situaţiei”, a argumentat el. E vorba de „posibilităţi efective” şi „ în orice scenariu raţional, aceste lucruri se pot întâmpla”, a adăugat oficialul de la Preşedinţie. Ce diferenţă de abordare există oare între o astfel de explicaţie şi cea din 2002, când proiectul pe care Ion Iliescu urma să-şi pună semnătura spunea: „La adresa României pot fi declansate campanii informaţionale (de informare si promovare, de imagine) ori rãzboi informational, în functie de interesele politice, economice, culturale ori sociale, de metodele si canalele mediatice la dispoziţie. Agresiunea informaţionalã se poate realiza prin urmãtoarele metode: simpla informare sau argumentare, la sugestionare sau persuasiune, inducere în eroare si dezinformare, ajungând la îndoctrinare, subversiune si, în ultimã instantã, la terorizare”?

Purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei, Valeriu Turcan declară la rândul său în 2010 că „putem lesne observa derapaje, raspândirea informaţiilor false, totul încadrându-se într-o comandă politică. Nu vorbeşte nimeni despre situaţia în care o publicaţie x sau y identifică o problemă la o instituţie a statului, ci vorbim de informaţii false lansate la adresa instituţiilor statului”. Cantitatea de toleranţă şi ataşament faţă de libertatea de exprimare nu este oare egală cu gramajul din următoarea, prezentă în documentul citat din 2002? Anume: „lupta politicã genereazã multiple agresiuni informaţionale care afectează imaginea României. Astfel, se promovează informaţii false care, cu sau fãrã voie, în dorinţa de a câstiga un procent de simpatie, deterioreazã imaginea tãrii”.

Consilierul prezidenţial, Sebastian Lăzăroiu depăşeşte însă chiar şi solidaritatea cu moştenitorii regimului Ceauşescu, prezenţi la Cotroceni în 2002. El se întoarce înapoi în timp, chiar la sursă, adică la celebrele „agenturi străine” pe care Nicolae Ceauşescu le acuza că ar fi dat startul revoltei de la Timişoara în 1989. Prezent într-o emisiune la Realitatea TV, surprinzătorul ideolog Sebastian Lăzăroiu a explicat mai întâi că „riscurile întotdeauna vin din exterior, vulnerabilităţile sunt nişte deficienţe structurale interne care favorizează impactul riscurilor, lucrurile de genul ăsta pot face organismul vulnerabil la anumite atacuri din exterior”. După care a avertizat nici mai mult, nici mai puţin că „dacă presa funcţionează în sistemul ăsta, cu campanii plătite, poate veni şi o putere străină să comande o campanie care să-i servească un interes care să nu fie neapărat congruent cu interesul naţional al România. Dacă există o asemenea presă în România ea poate fi folosită de servicii străine, de puteri străine”. Nu ar fi putut şi următoarea înşiruire de vorbe, datând din 2002, să-i redea ideea? Adică: „prin posibilitatea de a achiziţiona spaţiu sau timp de emisie publicitar, prin acordarea de interviuri ori prin sponsorizarea unor emisiuni cu tentã culturalã, istoricã, sportivã sau distractivã, mass-media poate declansa un adevãrat rãzboi informational si poate afecta imaginea României, în anumite condiţii”.

Suporterii de azi ai Palatului Cotroceni, experţi în folosirea selectivă a principiilor pluralismului şi statului de drept, au replicat retoric în faţa jurnaliştilor îngrijoraţi de resuscitarea acestor apucături autoritariste ale statului român încă bolnav: „Vă simţiţi ameninţaţi? Te urmăreşte cineva pe tine sau ceea ce scrii? Aveţi mai puţină libertate decât înainte de această strategie?” Ştiţi ce a răspuns Ion Iliescu în 2002, întrebat tot de jurnalişti îngrijoraţi de perspectiva controlului presei, (unii dintre ei deveniţi între timp fani necondiţionaţi ai lui Traian Băsescu). Iată: „Sunteţi supuşi controlului? Aţi văzut o asemenea practică în activitatea noastră?”.

Şi încă. „Nu este scopul acestui document să pună la zid presa, un instrument de bază al democraţiei, ci de a face un inventar corect al vulnerabilităţilor”, ne spune fostul jurnalist Valeriu Turcan de la înălţimea apartenenţei sale actuale la „instituţiile statului”. „Nici un jurnalist onest nu are de să se teamă”, se aud ecourile semidocţilor politici în mediile interesate de subiect. Serios? Asta seamănă cu sofismul mizerabil al anilor 90 când celor care protestau împotriva telefoanelor ascultate fără mandat de la judecător li se replica acid: „care e problema ta, ai ceva de ascuns?”.

Sărmanul preşedinte Traian Băsescu, sărmanii de noi că plătim din bani publici astfel de consilieri, sărmană coloană vertebrală a naţiunii redusă la ţesut spongios!

Unde este credinţa în libertatea de exprimare? Unde este credinţa în instituţii îndrituite, adică în statul de drept? Unde este credinţa în statul minimal şi „mâna invizibilă” a pieţei şi dreapta-socotinţă a cetăţenilor?

România are deja pîrghii legale, CIVILE, care să apere publicul de neregulile, informaţiile false sau debalansate difuzate la televizor sau la radio. Legea audiovizualului românesc este guvernată de Directiva Europeană privind Serviciile Media Audiovizuale, iar încălcarea ei ar duce la aplicarea procedurii de infrigement la adresa statului român. Cercetând această directivă, partizanii ranchiunii prezidenţiale ar constata că nu partizanatul politic este limita impusă libertăţii de exprimare, potrivit principiilor consacrate la nivel european, ci îndemnurile făţişe la xenofobie, incitare la acte de violenţă sau război. În plus, după cum a explicat preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, Răzvan Popescu pentru România liberă, CNA penalizează drastic abaterile de la normele jurnalistice. În 2009, au fost date de trei ori mai multe amenzi decât în urmă cu doi ani, penalizarea pentru abateri grave s-a majorat de la 50.000 de lei la 200.000 de lei. A fost aplicată inclusiv sancţiunea întreruperii emisiei la ore de maximă audienţă, ceea ce provocă postului vinovat pagube financiare substanţiale, în publicitate şi imagine. E vina CNA că tot acest efort de echilibare este scurtcircuitat de încurajarea celui mai amendat post de televiziune din ţară OTV, prin prezenţa la emisiunea lui Dan Diaconescu, a lui Traian Băsescu, deţinătorul „celei mai importante funcţii în stat”?

Sebastian Lăzăroiu bate obrazul scepticilor întrebându-ne din paginile ziarului Gândul: „Când Roşca Stănescu şi pe urmă toate trusturile spuneau ca fratele preşedintelui face trafic de armament şi s-a dus în presa internatională minciuna, nu era o vulnerabilitate la siguranţa naţională? Cum se uita NATO la o ţară în care se spune că fratele preşedintelui face trafic cu armament până s-a convins că e vorba de o minciună de campanie?”. Mă întreb însă cum este posibil ca o acuzaţie de o asemenea gravitate să nu-şi fi găsit nici până în ziua de astăzi rezolvarea în justiţie? De ce Sorin Roşca Stănescu nu a fost trimis în judecată dacă şi-a permis astfel de elucubraţii? De ce nu a ajuns încă la sapă de lemn plătind daune statului român pentru minciuni sfruntate? De ce nu funcţionează justiţia? Nu cumva pentru că dacă Justiţia ar funcţiona cu adevărat, ea ar deveni şi imparţială? Iar dacă există informaţii că „agenturi străine” încearcă să destabilizeze România, ce fac atât de numeroşii angajaţi ai serviciilor secrete? Dorm în front? Ei de ce nu livrează Justiţiei nimic? N-au învăţat, în 20 de ani, cum se face? Sau „factorul politic” blochează sistematic drumul spre Parchet a zeci şi sute de rapoarte SRI, ducând la disperare ofiţeri oneşti?

Iar dacă trusturile de presă au călcat în picioare principiul obiectivităţii şi au depăşit cu mult, prin agresivitate, şi afilierea la partizanat politic, nu e limpede că ele au fost înfrânte? Nu e clar că ceea ce au făcut Realitatea TV şi mai ales trustul Intact în campania electorală s-a întors ca un bumerag împotriva taberei politice pe care au slujit-o? Şi nu este limpede că televiziuni precum B1TV şi OTV au anihilat în bună măsură efectul părtinirii politice în favoarea lui Mircea Geoană la Antene, prin partizanat evident în favoarea lui Traian Băsescu? Nu este limpede din acest extraordinar episod al prezidenţialelor din 2009, că fie şi într-o formă atât de rudimentară şi cu reprezentanţi atât de slabi, pluralismul şi selecţia electoratului au funcţionat?

De ce promotorii de ocazie ai libertăţii şi capitalismului nu cred în capacitatea publicului de a decide? De ce Preşedinţia însăşi sau diverse instituţii nu acţionează în justiţie pretextele jalnice pentru numele de jurnalist dacă însuşi CSAT găseşte că România este afectată de acuzaţii mincinoase? De ce garantul bunei funcţionări a instituţiilor în România, Preşedintele nu se bazează pe capacitatea unei instituţii de tip european precum CNA că are ea act de cojocul neregulilor şi exceselor de la televizor? Pe scurt, de ce insistă Traian Băsescu să militarizeze şi/sau să aducă în zona instituţiilor de forţă ceea ce ţine, prin definiţie, de societate şi de instituţiile civile? Iar ajungem la ecuaţia comunistă „statul împotriva societăţii”?

Reflexele îi joacă feste preşedintelui, iar cei din jurul său sunt fie prea incompetenţi, fie prea fricoşi, fie prea fascinaţi ca să-i semnaleze DERAPAJUL.