Întuneric. Și strâmt. Deschid ochii. La fel. E apăsător, nu văd nimic. Încerc să mă mișc. Degeaba. N-am loc. Panică. Apoi furie. Cum am ajuns aici? De ce nu pot să ies?
Aud tropăind pe deasupra morții care pleacă să voteze mereu aceiași gropari. Cu fiecare pas tasează pământul de deasupra mea. Nu mai e doar o impresie.
Țara asta devine tot mai mult mormântul unor generații.
Am crezut, în decembrie 1989, că am scăpat de jugul unui dobitoc ajuns să terorizeze o țară. Părinții mei sperau să nu fim o nouă generație de sacrificiu. N-a fost așa, iar Brucan a greșit grav. Nici măcar el nu credea că puterea foștilor săi tovarăși ne va măcina viețile atât timp.
Am sperat mereu că e ultimul val. Am crezut că după Iliescu va ieși într-adevăr soarele. Mă săturasem de rânjetul lui cinic. A urmat o catastrofă și mai mare. Altă disperare.
A venit apoi criza din care nu am ieșit nici acum. Din ea au câștigat aceiași șmecheri care sunt prinși acum în hățișul propriilor mașinațiuni. Foști eroi se dovedesc a fi niște monștri care-și înghit propriile creaturi.
Am văzut apoi cum dreapta se face una cu stânga și-așa s-a furat cu două mâini fără nicio jenă.
Moștenitorii ideologici ai lui Iliescu sunt mult mai perverși. Nu mai cheamă minerii în stradă. Școlesc mineri cu cravată, pe care-i implantează în funcții importante de unde pot lovi cu parul milioane de români, nu doar o mână de nebuni care stau în piață cu dreptatea-n mână. Contaminați cu microbul puterii, la fel ca niște bolnavi de SIDA care au fost injectați cu ace infestate intenționat cu HIV, acești neoameni sunt crescuți intens în gospodăriile de partid. Al aceluiași partid. Ăla care-i adună mereu pe toți tâlharii. Nici nu mai are un nume.
În rest, nimic nu contează. Nici tu, nici eu și nici copiii noștri. Doar ai lor. De care au mereu grijă să se pricopsească prin străinătate, în timp ce ne mint în față că aici va fi bine.
Țara asta a devenit un cavou pentru mulți dintre noi. Vom sta cu mâinile pe piept să așteptăm previzibilul sfârșit sau vom sparge capacul și vom ieși la lumină?
Singura speranță sunt copacii tineri ale căror rădăcini pot crăpa cimentul criptei. Doar să nu-i taie de cruzi groparii îmbătrâniți în rele.
