In fond, cate divizii de casti albastre are ONU? Se pot intreba cele doua parti beligerante din sudul Libanului, deturnand faimoasa ironie pe care Stalin i-o rezerva pe vremuri Vaticanului. Nici una deocamdata, pe care sa o trimita la fata locului, si abia intr-un viitor ipotetic 15.000 de casti albastre, daca vor putea fi adunate.
49 de tari s-au oferit sa contribuie la alcatuirea acestei forte multinationale. Era urgent sa fie oprit macelul, si iata ca a devenit urgent sa se mai astepte un pic, fiindca nimeni nu vrea sa-si riste pielea prin acele locuri unde ea pare sa valoreze atat de putin. Toate tarile se codesc, incepand cu Franta, care promisese cateva mii de soldati si abia a trimis 200 sa refaca podurile si principalele infrastructuri. Nu numai Franta, dar si Germania, Italia, Belgia si chiar si Bulgaria doresc precizari suplimentare si clare despre statutul militarilor pe care i-ar pune la dispozitie. Caci rezolutia 1701 a Consiliului de securitate a fost votata pe un text lasat in mod intentionat neclar, la limita de lasitate a diplomatiei; altfel nu s-ar fi ajuns nici la aceasta vaga intelegere. Deci se negociaza in continuare dreptul castilor albastre de a riposta cu arme in cazul in care ele sau populatia civila s-ar afla in primejdie. Este o mentiune relativ noua, introdusa in capitolul VI ce defineste statutul Fortelor de interventie ale Natiunilor Unite (FINUL), precizare devenita necesara dupa trista experienta a castilor albastre franceze in Bosnia sau a celor belgiene in Ruanda. Or, noua rezolutie nici nu aminteste capitolul cu pricina, marginindu-se sa indice o misiune vaga de mentinere a starii de fapt. Nimic nu a fost prevazut pentru dezarmarea militiilor si nici perntru retragerea tuturor trupelor israeliene din Liban. Intre doua focuri, aceste casti ONU ar putea deveni o tinta predilecta a ambelor tabere, dat fiind fanatismul cu care isi aplica loviturile. Franta nu mai vrea asa ceva, mai cu seama daca va prelua ea conducerea operatiunilor, idee la care subscrie si Casa Alba, spre deosebire de Israel, care ar prefera Italia. Dar nici nu vrea sa se expuna diplomatic, in absenta unui sprijin fara echivoc din partea principalilor sai parteneri, mai cu seama ca strategiile de viitor ale Israelului vor fi elaborate in continuare cu Washingtonul si nu cu Parisul. Francezii au patit-o deja cu aceleasi militii Hezbollah care, in 1983, le-au aruncat in aer o cladire, la Dakar, lasand in urma 38 de victime. Siitilor nu le era prea limpede rolul pe care si-l asumase pe atunci Parisul in complicatul razboi civil din Liban. S-ar putea ca nici acum partile beligerante sa nu fie tocmai multumite de prezenta acestei supradimensionate forte FINUL si sa nu-i inteleaga rostul. Mai cu seama ca nici nu e vorba de un adevarat armistitiu, iar luptele serioase pot sa reinceapa in orice moment. 40% din soldatii ce compun armata oficiala a Libanului sunt siiti. Israelul nu prea crede ca ei ii vor dezarma de siitii din militiile Hezbollah sau ca vor impiedica efectiv traficul de arme dinspre Siria. Presedintele Chirac vrea, de asemenea, un angajament ferm si clar din partea partenerilor europeni ai Frantei; o reuniune speciala e prevazuta in acest scop la Bruxelles, dupa care Uniunea Europeana ar putea sa-si formuleze conditiile. De fapt, Franta doreste un comandament cu structura multipla si, probabil, o implicare a trupelor ONU, astfel incat identitatea lor nationala sa devina irelevanta. Nu este tocmai simplu sa te „amesteci” intr-un conflict israelo-arab: sa ne amintim ca cea dintai interventie ONU, atunci doar cu observatori, avea loc in 1948 pentru a se verifica acordurile de incetare a focului dupa cel dintai razboi israelo-arab. ONU a intervenit cu „trupe” abia in 1956, in criza Canalului de Suez, cu rezultate nu tocmai stralucite. S-ar putea spune ca Natiunile Unite aproape ca si-au permanentizat prezenta la granitele fluctuante ale statului evreu pentru a-i apara dreptul la existenta, dar pentru a apara – in lipsa de ceva mai trainic – si aceasta pace precara pe care intreaga zona pare sa o caute de decenii. Trebuie modificat ceva esential chiar in statutul interventiilor ONU, astfel incat ele sa dea sentimentul ca au numeroase divizii in spate. O noua conceptie isi face drum in acest sens, pe masura ce sunt implicate in compozitia acestor forte internationale tot mai multe tari si tot mai numerosi militari sunt platiti sa faca treaba de profesionisti. E adevarat insa ca noul conflict al Israelului cu arabii include cele mai sumbre previziuni care pot ridiculiza din nou orice prezenta ONU, mai mult sau mai putin simbolica. Aspru criticat ca a numit un fost sindicalist la ministerul apararii si ca nu s-a inteles prea bine cu statul sau major, Ehud Olmert ar putea fi tentat sa refaca scenariul pentru anihilarea militiilor Hezbollah. Unii nu inteleg nici de ce Israelul refuzase cu patru ani in urma bombele antibunker oferite de SUA, care i-ar fi scos pe inamici din subterane. Greseala de atunci poate fi remediata usor. Euforizate de relativa lor rezistenta, militiile siite pot fi tentate sa manevreze pentru extinderea conflictului, tinand seama si de predispozitia belicoasa a actualului regim de la Teheran. Zvi Mazel, fost ambasador al Israelului in Egipt, declara pentru un ziar european ca in urmatorii doi ani nu este exclus chiar un razboi nuclear. Fireste ca Natiunile Unite nu vor mai avea nevoie, atunci, de nici o divizie.
