Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea ce trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.
Volumul “Mihai Eminescu – Versuri din manuscrise”, ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă, apărut la editura Humanitas, adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.
