Scenariul se repetă periodic. După alegeri, se constată că legea electorală are deficienţe, şi partidele promit să o schimbe astfel încât să ajungem la o formă corectă şi stabilă. În primii trei ani ai legislaturii, promisiunea este „uitată”.
În anul premergător alegerilor, partidul aflat la putere încropeşte un set de modificări, care de regulă îi conferă un oarecare avantaj în viitoarea distribuire a mandatelor şi, pretextând urgenţa modificării, se foloseşte de majoritatea parlamentară pentru a impune noile reguli ale jocului. Aşa se face că, în 22 de ani şi 7 rânduri de alegeri parlamentare, nu am avut două în care să fi funcţionat aceeaşi lege electorală.
Nu poţi să nu remarci că avalanşa de modificări propuse acum de partidul de guvernământ duce, indiferent de justificările invocate, spre maximizarea şanselor acestui partid: votul prin corespondenţă în străinătate creşte importanţa acestui bazin electoral al PDL; comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare înlocuieşte dezbaterea despre (contra)performanţele guvernării cu cea despre canalizări şi poduri; votul majoritar într-un singur tur permite obţinerea unui număr de mandate superior ponderii votanţilor; reorganizarea administrativă este un prilej de redesenare a colegiilor electorale, prin hotărâre de guvern.
Până la urmă, nu-i aşa, toate partidele au procedat, la rândul lor, la fel. Chiar să nu existe soluţii? În primul rând, ar trebui acceptate nişte reguli generale de bună practică. Ele nu trebuie inventate, pot fi preluate cele elaborate deja de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (mai cunoscută drept Comisia de la Veneţia).
În privinţa stabilităţii dreptului electoral, Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de această comisie porneşte de la principiul că „stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral şi este esenţială pentru consolidarea democraţiei”. Mai exact, „schimbarea sistemelor de vot nu este atât de rea – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – pe cât este schimbarea lor frecventă sau chiar cu puţin înainte (un an) de alegeri.
Chiar dacă nu se intenţionează manipularea, schimbările vor apărea ca fiind dictate de interesele imediate ale partidelor. O modalitate de a evita manipularea este definirea în Constituţie […] a elementelor celor mai sensibile (sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale, circumscripţiile sau regulile de delimitare a acestora). O altă soluţie, mai flexibilă, ar fi stipularea în Constituţie ca, dacă legea electorală este modificată, la următoarele alegeri să se aplice vechiul sistem – cel puţin dacă are loc în anul următor – iar cel nou să producă efecte după acestea”.
Chiar, ce-ar fi rău dacă partidul aflat la guvernare ar legifera, conştient că nu el va aplica noua lege, ci guvernul care îi va succeda? În mod sigur, nu s-ar gândi să facă o lege care să asigure perpetuarea poziţiei de lider, ci poate s-ar gândi la una care să asigure o reală egalitate de şanse, de care eventual să „beneficieze” ca partid de opoziţie.
Sigur, costul ar fi că am suporta încă un rând de alegeri cu o lege defectuoasă; dar, la urma urmelor, nu avem nici o garanţie că noul sistem ne va aduce un Parlament mai bun decât cea precedentă – la urma urmei, asta depinde de calitatea ofertei partidelor, pe care nu o putem schimba prin legea electorală. Am avea, în schimb, şansa unui sistem electoral stabil.
Ar mai fi o condiţie de a se obţine un sistem electoral stabil. Anume ca, după ce politicienii vor fi stabilit un set de principii (vrem un sistem care să concentreze puterea, sau unul care să ofere reprezentarea unei cât mai mari diversităţi de curente? vrem să acordăm un rol mai important partidelor sau politicienilor? vrem o reprezentare preponderentă a intereselor regionale sau a proiectelor naţionale?) elaborarea legii să revină experţilor.
Avem o Autoritate Electorală Permanentă, din păcate mai mult decorativă (a fost constituită în 2004, la cererea UE, dar nu i s-au dat şi mecanismele prin care să fie cu adevărat Autoritate). Ea are teoretic şi funcţie de reglementare, se pare că a şi elaborat un proiect de Cod Electoral care nu doar că nu a fost luat în seamă de politicieni, dar nici măcar nu a fost făcut public.
În sfârşit, lupta pentru un sistem electoral transparent şi echitabil pare a fi abandonată de către societatea civilă. După ce, în anii ’90, organizaţiile neguvernamentale au făcut presiuni eficiente pentru organizarea de alegeri corecte, în ultimii ani nu mai reuşesc să se pună de acord asupra unei platforme comune prin care să influenţeze modul în care se concep legile şi se organizează alegerile.
Mircea Kivu este sociolog
