Răzvan Mazilu este un cameleon. Este un poet, un actor, un pas de dans, o imagine, o umbră. Este un personaj din secolul XIX, un dandy, un rebel, un vizionar. Este omul din vis, care îţi deschide uşa către o altă lume. Prima dată când l-am văzut pe viu a fost acum doi ani în „Umbre de lumină”, primul spectacol la care am fost în Bucureşti. Nu credeam atunci că o să ajung să-l cunosc. La şedinţa foto pentru acest interviu, am avut o străfulgerare: el se uita într-o oglindă, eu l-am văzut pe Dorian Gray (şi nu am fost la spectacolul montat acum câţiva ani, deci nu se poate spune că m-am lăsat influenţată de acesta). În asta constă puterea lui Mazilu: te face să vezi ce nu e acolo, te face să-ţi imaginezi, îţi aduce chei pentru uşi pe care nici nu le bănuiai. L-am dus în Casa Monteoru (actuala Uniune a Scriitorilor Români), iar el a preluat imediat controlul, a devenit stăpân, lord, nobil, aristocrat. S-a urcat pe pian, pe masă, a îmbrăţişat coloane şi s-a lăfăit în canapele – timp de o oră, totul a devenit al lui, iar casa i-a cedat voluptuos.
Dar să mergem înapoi puţin, într-o sală de teatru goală, pe scena căruia se discută costumele care vor fi folosite în spectacolul „Depeche Dance”. Răzvan şi Massimo Gerardi, creatorii spectacolului, sunt alături de dansatorii care probează corsete negre (unul luat chiar dintr-un sex-shop), bandane, colanţi, totul negru, totul anii ‘80, totul Depeche. După probe, vine dansul. Odeonul îşi stinge luminile şi, fără spectatori, asist la repetiţia generală „Depeche Dance”. Oameni în negru, mişcări elaborate, iluminare, transfigurare. Spectacolul îmi aminteşte de Geneză, e plin de simbolistica creaţiei: omul care se naşte şi îşi trăieşte viaţa alături de alţii, aidoma lui, roata destinului care îi determină acţiunile, dragostea, împreunarea, transformarea în propriul „Personal Jesus” (n.a. – unul dintre cele mai celebre cântece ale formaţiei Depeche Mode), care se salvează singur, prin dans. Nu ştiu cum se termină povestea însă, nu am putut să stau până la capăt. Am bântuit prin Odeonul cu luminile stinse şi porţile ferecate până am găsit o ieşire, cu roata destinului încă imprimată pe retină. Acum, vreau să-l văd din nou.
Care este prima amintire legată
de dans?
Răzvan Mazilu: Îmi amintesc televizorul deschis pe un program cu muzică uşoară pe care eu dansam, apoi camera învârtindu-se cu mine, căci mă roteam până ameţeam şi cădeam jos, pe covor. De altfel, îmi amintesc multe căzături şi buşituri, am rămas chiar şi cu o cicatrice pe frunte de la izbitura de un calorifer. În orice caz, când auzeam muzica, nu conta ce anume, începeam să dansez.
Atracţia pentru dansul contemporan şi felul în care a evoluat mesajul transmis prin dansul dumneavoastră ar fi fost la fel dacă v-aţi fi născut
într-un alt loc decât în România?
R. M.: Cu siguranţă, mesajul meu ar fi arătat cu totul altfel. Cred că ar fi avut o altă formă, dar fondul ar fi fost acelaşi. Port cu mine, în arta mea, şi asta se întâmplă cu orice alt artist, tot ceea ce aparţine acestui spaţiu, aici am crescut, m-am format, mai mult decât atât, simt că tot ceea ce fac se „asortează” tipului de sensibilitate al spectatorului român. Un spectator mai cald, mai dispus către emoţie, către poveşti. Uneori şi mai puţin informat şi cultivat, dar asta e o altă discuţie… Datorez enorm publicului meu, fără de care nu ar exista motivaţie.
Dansul şi personajele dumneavoastră vă duc în lumi diferite de fiecare dată. Cum vă sunt călătoriile de pe scenă?
R. M.: Anul trecut am montat un spectacol în Grecia, la Atena, iar grecii au un alt sistem teatral, se montează un spectacol care se joacă seară de seară (mai puţin luni şi marţi) timp de o lună sau două, apoi se scoate de pe afiş şi se pregăteşte o altă producţie. Eu cred că m-aş plictisi teribil să dansez, să joc în fiecare seară acelaşi lucru, aceeaşi poveste, acelaşi personaj. Îmi place foarte mult cum, într-o săptămână de spectacole, eu dansez în fiecare seară altceva, sunt altcineva, un alt destin, un alt univers. În această seară am dansat pe Bach, ieri am dansat pe muzică
de tango, iar asta mi se pare extrem de provocator.
A cui poveste nu aţi apucat încă să o transpuneţi în dans, deşi aţi vrea?
R. M.: Povestea Crailor de Curtea-Veche. Anul trecut am montat „Remember” de Mateiu Caragiale la Teatrul Naţional din Timişoara şi cred că universul acestui scriitor atât de special e plin de teatralitate, e foarte ofertant. Şi aş mai dori să montez un musical.
Dacă v-aţi putea interpreta, ce muzică aţi alege?
R. M.: Hm… cred că ar fi un mix aiuritor de genuri, multe, de la Beethoven la ABBA, trecând prin Marilyn Manson şi mult jazz.
Cum aţi explica ce înseamnă dans cuiva care nu poate să vadă?
R. M.: Mi-am pus şi eu problema, şi cred că important e să simtă, nu neapărat să vadă. Aşa cum un orb mănâncă şi simte gustul mâncării, aşa poate simţi, când dansează, cum corpul i se mişcă altfel, cum acele mişcări creează în corpul său senzaţii speciale. Din păcate, mulţi dintre cei care au ochi nu „văd” cu adevărat minunea dansului.
Care este drumul pe care l-ar parcurge astăzi un tânăr care alege dansul contemporan?
R. M.: Un drum lung dar care, dacă e făcut serios şi cu credinţă, dă satisfacţii. În primul rând, o tehnică bine pusă la punct, ideal şi studiul baletului clasic, dar nu obligatoriu. Asta se câştigă cu muncă, foarte multă muncă şi dorinţa permanentă de a evolua. Dansul profesionist e o profesie îngrozitoare – trebuie practicată zil-
nic, studiată permanent, altfel, se întâmplă cum avem noi o vorbă: dacă laşi dansul câteva zile, te lasă şi el pe tine. Cu o tehnică pusă la punct, îţi poţi permite să fii şi artist. Apoi, dacă eşti un adevărat artist, ideea e să fii cât se poate de personal. Nu neapărat original, căci e greu să inventezi încă odată roata, dar personal şi credincios artei tale.
Acum câţiva ani era în desfăşurare programul „Dance Energy”, care voia să atragă atenţia asupra situaţiei deplorabile din cadrul liceelor de coregrafie şi artă. Ce se face acum în legătură cu această problemă – sunteţi implicat în vreun proiect asemănător?
R. M.: Proiectul dedicat şcolilor de balet din România continuă, dar într-o altă formă pe care o voi comunica la timpul ei. Iată o lecţie pe care am învăţat-o de la douăzeci de ani: nu trebuie să aştepţi nimic de la nimeni, trebuie să găseşti soluţii pentru a supravieţui, pentru a face ceea ce visezi. Mai ales într-o ţară care pare să îşi bată joc de tinerii care vor să facă ceva, care sunt talentaţi în diverse domenii, care pornesc la drum plini de speranţe şi care, mai apoi, caută să plece în alte ţări. E o migraţie a talentelor la care asist neputincios de douăzeci de ani.
Care sunt proiectele dumneavoastră viitoare? Unde dansaţi acum?
R. M.: De curând, în luna martie, am avut premiera celui mai recent proiect la Teatrul Odeon, spectacolul „Depeche//
Dance”, un mare succes de public. Apoi îmi joc spectacolele consacrate: „Un Tango Mas”, „Block Bach”, „Remember”, „Simfonia Fantastică” şi altele. În plus, mă pregătesc pentru un turneu la Shanghai, în vară.
Mulţumiri Uniunii Scriitorilor pentru găzduirea şedinţei foto.
