După victoria Brexit în Marea Britanie, loviturile de teatru se succed pe scena politică: unul după altul, cei mai fervenţi promotori ai ieşirii ţării din UE, Nigel Farage şi Boris Johnson, renunţă să-şi asume consecinţele. Boris Johnson, ex-primarul Londrei a sărit din tren în mers, retrăgându-se spre surpriza tuturor din cursa pentru succesiunea premierului demisionar, David Cameron.
Tabăra Brexit a pierdut apoi a doua figură proeminentă – Nigel Farage, extremistul de dreapta care a făcut din Brexit lupta vieţii sale, a dat şi el bir cu fugiţii. Luni şi-a anunţat demisia din fruntea partidului său eurofob Ukip, explicaţia invocată fiind că şi-a atins obiectivul, cel de a scoate Marea Britanie din UE. Cu sentimentul datoriei împlinite, Farage consideră că se poate retrage liniştit, la zece zile după ce a aruncat ţara în necunoscuta perioadă post-Brexit. Urmează firesc o luptă pentru succesiune şi totul va depinde de capacitatea acestui partid prea puţin structurat de a gestiona războiul şefilor de după retragerea liderului Farage. Este cunoscut că Douglas Carswell, unicul deputat Ukip de tendinţă libertariană (pro-imigraţie) este în colimator.
Nu este prima oară când Nigel Farage îşi ia prin surprindere electorii, încă şocaţi după ce liderul Ukip a admis că i-a manipulat prin minciuni în timpul campaniei. Anunţarea retragerii sale politice lasă în degringoladă cei 17 milioane de partizani ai „ieşirii“ din UE. Renunţarea celor doi principali artizani ai Brexit, Johnson şi Farage, dă impresia jenantă că adepţii Brexit nu şi-au imaginat deloc o strategie în cazul victoriei „out“.
Minciunile, renunţările şi absenţa unui plan B au scos pe străzile Londrei zeci de mii de britanici care şi-au manifestat opoziţia faţă de ieşirea Marii Britanii din Uniune. O dovadă că după zece zile de triumf, în rândurile pro-Brexit debandada este completă. Farage a reuşit să insufle un vânt xenofob asupra campaniei referendumului Brexit transformându-l într-un plebiscit asupra imigraţiei, în special contra est-europenilor, pe care îi consideră responsabili de toate relele din ţară.
Nici o mirare că în Marea Britanie post-Brexit s-au înmulţit manifestările xenofobe şi poliţia a înregistrat o creştere cu 57% a plângerilor pentru delicte legate de ură xenofobă sau rasială. Cu fiecare caz este evidentă legătura directă cu referendumul.
Etapele succesiunii lui Cameron
Cine va câştiga succesiunea lui David Cameron în fruntea Partidului Conservator britanic şi postul de premier? Deputaţii torry au început ieri să voteze pentru desemnarea noului lider care va fi şi noul premier britanic, cel care va negocia durerosul divorţ cu UE. Cinci candidaţi s-au aflat în această cursă prin eliminare, care la finele serii de 5 iulie l-a lăsat pe margine pe cel care a obţinut cele mai puţine susţineri în rândul celor 330 deputaţi conservatori. Alte două tururi sunt prevăzute pentru joi şi marţea viitoare, pentru a se ajunge la doi finalişti care vor fi apoi departajaţi în timpul verii prin votul prin corespondenţă a 150.000 de militanţi. Alesul va fi desemnat oficial la 9 septembrie.
Ministrul de Interne, Theresa May, este mare favorită, ea apărând menţinerea ţării în UE, dar s-a ferit să intre în campanie. Suspansul este intens în aşteptarea aflării identităţii celui care îi va fi adversar în finală.
O parte a problemei
Ceva se petrece la Bruxelles, unde surse diplomatice relevă că Angela Merkel consideră că Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, este „o parte a problemei Uniunii Europene“.
Jean-Claude Juncker a fost impus în martie 2014 de cancelarul german, Angela Merkel, ca „spitzenkandidat“ al ansamblului Partidului Popular European (PPE) pentru preşedinţia Comisiei. Nu pentru că Merkel aprecia în mod special fostul premier al Luxemburgului, ci pentru că se afla în funcţiune acest sistem al candidaturii unice. Trebuia un om capabil să facă baraj candidaturii lui Michel Barnier, considerat lipsit de ortodoxie bugetară şi cu o dorinţă de a reglementa finanţele prea forte. El este la originea unui proiect european de separare bancară pe care Paris şi Berlin au făcut totul pentru a-l „îngropa“, precizează corespondentul la Bruxelles al publicaţiei Liberation.
După alegerile din mai 2014, Juncker a fost impus în fruntea Comisiei de cancelarul german în pofida rezistenţei lui David Cameron. Dar idila dintre noul şef din Berlaymont, sediul Comisiei din Bruxelles, şi Berlin a fost de scurtă durată, Juncker şi echipa sa dezamăgind-o pe Angela Merkel. Iar Brexit a grăbit ruptura. Potrivit Sunday Times, care citează un ministru german, Angela Merkel consideră că „Jean-Claude Juncker a acţionat iar şi iar contra interesului comun“, că este „o parte a problemei UE“ şi că „presiunea pentru demisia sa va deveni mai mare“. Declaraţie dezminţită de unii reprezentanţi ai CDU, dar presa conservatoare britanică a lansat o ofensivă contra luxemburghezului, săptămâna trecută.
Ca un bun ex-premier al Luxemburgului, Juncker a încercat să menţină coeziunea între cele două mari tendinţe ale echipei sale – social-democraţia şi democraţia creştină. O tendinţă centristă care l-a determinat să încerce găsirea unei „a treia cale“, între relansare şi austeritate şi toată gândirea ortoliberală germană, cu instituţiile sale independente, s-a opus unor astfel de practici. Planul Juncker a displăcut tuturor şi, progresiv, Comisia a devenit pentru Berlin un obstacol în calea „stabilităţii“ economice a zonei euro.
Diviziuni europene
În plus, Berlinul este contra liniei dure promovată de Bruxelles contra Londrei, practic Angela Merkel fiind sensibilă la îngrijorările patronatului german privind voinţa unora de la Bruxelles de a „sancţiona“ Marea Britanie.
Ea caută să menţină interesele întreprinderilor germane şi deci accesul lor la piaţa britanică, al treilea partener economic. Şi impactul unei crize britanice asupra fragilei finanţe germane, în special asupra Deutsche Bank, invită guvernul federal la moderaţie.
Marţi 5 iulie, Comisia Europeană a decis angajarea de sancţiuni împotriva Spaniei şi Portugaliei, un punct în favoarea Berlinului. Este clar că ambiţia Angelei Merkel este de a întări disciplina bugetară existentă în Europa şi nu de a o schimba.
