Ochii (The Eye)
Productia: SUA, Franta 2007 Regia: David Moreau, Xavier Palud In distributie: Jessica Alba, Alessandro Nivola, Parker Posey Distribuit de Ro Image 2000, ProRom
Exista o teroare viscerala, primara a filmelor horror japoneze – extrem-orientale, in fapt – care transcende rationalitatea si logica si care, pare-se, e, vorba unui film, lost in translation. Altminteri spus, genul acesta de productii au o anume poezie (maladiva, cum altfel?!) in perfect acord cu acea cultura atat de veche si ritualizata. Poate ca are ceva de-a face cu abstractizarea specifica, lentoarea apasata ori dezinteresul total pentru psihologi(zar)e. Cert e ca efectul e, in cazul exemplarelor reusite, destul de aproape de groaza pura. Dar, in isteria remixarii lor pentru piata occidental americana in goana dupa ceva bani usor de obtinut, cam toate astea se pierd. Transplantarea pare sa duca doar la o acumulare de efecte cautate plutind in vid. Dovada e usor de vazut in "bastardizarile" operate de Hollywood in ultimii vreo 20 de ani asupra action-urilor hong kong-eze, de exemplu; cu rezultatele debilizant anesteziante pe care le cunoastem cu totii – vezi Matrix-ul si toata avalansa de pseudo-filosofari cu aer cool, pretentii din belsug si minte ioc din ultimul deceniu…
Cam asa stau lucrurile si cu cel mai recent remake din gama – The Eye, varianta americana a unei alte francize japoneze de mare succes ce devenise, sub bagheta gemenilor frati Pang, ditamai trilogia de maxim succes prin alte parti. Acum, la carma e alt duo, responsabil pentru un stupid Ils, David Moreau si Xavier Palud. Cei doi au luat povestea fatucii pe care ochii transplantati o fac sa vada tot soiul de orori, pana se nevrozeaza tot mai tare, innebunita de dorinta de a intelege ce naiba i se intampla si au mutat-o firesc, in Statele Unite de azi. Cum in locul delicatei eroine jucate de Angelica Lee a aparut sex-simbolica Jessica Alba, o serie de schimbari au trebuit operate pentru noile piete de desfacere. In cap cu faptul ca domnisoara nu mai putea fi doar o rotita in angrenajul mai mare al unei orchestre pentru orbi, ci, firesc, solista; caci, nu-i asa, teoriile de scenaristica ne spun ca protagonistul trebuie sa fie special, aparte, important. De unde si tentativele penibile de a-i da o identitate mult mai conturat-psihologizanta care nu fac decat sa tembelizeze povestea si sa-i amortizeze practic total potentialul horrorific. Drept care domnisoara Alba se uita in gol, tremura, zbiara, se agita brambura si nu convinge nici o clipa. Si, pentru ca spectatorul adormit si, in viziunea realizatorilor, probabil redus mintal, sa priceapa, toate indiciile sunt explicitate, detaliate, verbalizate. Adica exact ceea ce japonezii evita cu orice pret sa faca – de unde si eficienta lor intr-ale spaimei. Avem, asadar, la prima vedere, aceeasi poveste, doar ca toate blancurile au fost umplute (pana la refuz) cu psihologie ieftina si discursuri debil explicative, multa vorbarie goala si bani multi bagati in efecte speciale. Paradoxal sau nu, reusesc doar sa potenteze impresia de manufactura mecanica, unde pana si initial "inspaimantatoarele" fantome care ii cara pe morti spre taramul de dincolo au fost inlocuite de niste chestii albastrui, CGI-zate la greu, ce aduc grozav cu ce am mai vazut prin Pulse ori, daca e sa mergem mai departe inapoi, clipurile genialului Chris Cunningham pentru Aphex Twin. Sunt dracovenii care casca gura dintoasa si rotunda la tine si urla amenintator, dar iti vine mai curand sa scuipi in san maraind "piei, drace!" decat sa te sperii… Problema, cam la fel ca in cazurile The Grudge ori The Ring (de la partea a doua, prima e cam singurul exemplu de adaptare fericita, intrucat a luat in considerare diferentele culturale), fiindca la japonezi, ce au o traditie milenara intr-ale povestilor cu fantome si coabitari cu lumea de dincolo, toate aberatiile astea functioneaza, in timp ce transbordate ca atare in peisajul vestic, nu mai spun chiar nimic. Doar ca lipsa de imaginatie n-are leac…
